De zilele Galaţiului

... m-am mai întristat puţin. Sunt studentă la jurnalism. Deci trebuia să fiu miezul acolo. Să văd ce, unde şi cum. Chiar mai mult decât atât. Să fiu ochii şi urechile şi nasul celor care nu s-au sinchisit să survoleze zona, dar totuşi vor să ştie ce-a fost acolo.

Aşa că eu veni, vidi şi... cam atât.

Am fost pe faleză. Am văzut puţin din circul de acolo. Şi am rămas cu mirosul ăla de scorţişoară în nări, care îmi tăia respiraţia şi mă îngreţoşa. Cu clocotitul înfundat al vinului care bolborosea în crătiţi pe plite electrice înşirate chiar aşa pe marginea Dunării. Cu imaginea castanelor prăjite - la 4 lei suta de grame - şi a merelor roşii glazurate de parcă erau scoase din desene animate. Şi cu fumul de la mititeii care sfidau 'criza' încă în păr...

Nimic nou sub soare. Vânzători îngheţaţi, întristaţi, plictisiţi, devoratori de seminţe. Trecători fără bani, nehotărâţi, suspicioşi, gură-cască. Cea mai bizară reuniune de la elastice de chiloţi la argintării, haine de piele sau blană, icoane, ornamente de brad şi cântece bisericeşti.

O spoială de lucruri şi oameni, unii mai nefericiţi ca alţii. Colorat şi urât şi trist.

Quo vadis Domine?

Când îţi dai singur cu firma-n cap...

Înţeleg că Alina Plugaru aspiră să devină sexolog cu... diplomă. Sau poate candidează la funcţia aducătoare printre altele şi de candidoză ca independentă şi vrea să adune 100.000 de semnături. Dar de aici până la a sugera că a încercat toate naţiile de pe pământ pe un eşantion reprezentativ, e cale lungă. Şi nu asta face când declară sus şi tare că "În pat, cei mai buni sunt ungurii"?

Sunt totuşi curioasă ce naţie e cea mai bună pe masă [thinking]

24H: cele mai citite

... de pe Mediafax, astăzi, 19.11.2010 - Vedete cu posteriorul la vedere. Urmată de ştirea cu reducerea indemnizaţiei pentru creşterea copilului şi semnarea tratatului dintre România şi Republica Moldova.
Care va să zică cei mai mulţi oameni care au accesat site-ul agenţiei au fost interesaţi să se zgâiască la funduri goale.
Doamne apără-ne şi păzeşte-ne!

Sport provincial

Locuiesc într-un bloc la parterul căruia îşi are sediul tocmai Direcţia pentru Tineret şi Sport a judeţului Brăila şi la aproximativ jumătate de oră de mers pe jos de ceea ce se mai cheamă, şi astăzi, Stadionul Municipal.

N-am văzut nimic altceva în faţa „direcţiei” decât nişte domni respectabili, cu burţi şi ţigări în gură, aflaţi, fireşte, în plin proces muncitoresc, după modelul „pauzele lungi şi dese, cheia marilor succese”. Pe uşă mai domneşte încă, de astă vară, un anunţ – „Vă rugăm închideţi uşa. Aer condiţionat”. Da, aţi citit bine. Nu e vorba de niciun îndemn de a deschide uşa şi este cât se poate de util dacă ne gândim că în curând va veni, din nou, vara...

Stadionul se arată impunător, cu un grilaj negru şi înalt de te ia ameţeala până-l cuprinzi cu privirea. O curte mare, asfaltată şi nişte spaţii verzi fără verde pe sau în ele, populate de nişte „cerberi” prietenoşi (comunitari – câini, nu poliţişti). Iar piesa de rezistenţă a bătrânului simbol din sportul brăilean – stadionul însuşi, e proaspăt „spoit” în albastru - atât cât a fost vopsea - şi încadrat în părţile laterale (am o vagă bănuială că e vorba de vestiare) de câte o porţiune de zid de un alb murdar, pentru care nu au mai existat fonduri. În interior, un amestec încântător între scaune de un plastic modern, roşu şi galben, şi rusticele bănci de piatră pavate cu muşchi şi... fier. Gazonul – cu tuşe clar conturate, de un alb luminos, verde de la un capăt la altul (tot e ceva) şi cu căţeluşi prietenoşi poposind pe el, chiar in timpul meciului, pentru a-şi rezolva, fără nicio jenă, problemele fiziologice.

Alături de stadion, cu intrarea camuflată de pini bătrâni, ai ocazia să păşeşti într-o altă lume- vechea pistă de atletism care seamănă acum cu Cimitirul evreiesc. Verdeaţă cât vezi cu ochii, câte o groapă pe ici pe colo, câteva dale prăbuşite strategic şi ... cam atât. Aaaa, era să uit- nelipsitele sticle de plastic, care nici nu bănuiesc cum au ajuns pe acolo.

Ceva mai „la drum”, baza sportivă „Pescăruşul” , cu mult mai populată decât pista de atletism. Un loc unde tinerii încă se mai adună să joace un baschet, un fotbal cu piciorul sau o partidă de tenis. Tot acolo, din când în când, îşi fac antrenamentele ceea ce se speră a fi , iertaţi-mi pleonasmul, speranţa fotbalului brăilean în viitor (data următoare când o să-i întâlnesc pe prichindei, o să-l prind pe puştiu care face ture cu bicicleta în juru terenului de fotbal să-l iau puţin la întrebări).
În spatele bazei, tot un fost – fostul bazin olimpic al oraşului. Nu am reuşit să văd din el decât o trambulină cu o mutră jalnică şi vopseaua scorojită pe ea, privelişte obţinută cu mare dificultate, după o escaladare cu emoţii a unor scaune ruginite ce serveau terenul de fotbal al bazei.

Am reluat „contactul” cu toate cele de mai sus de curând, după ce, plimbându-mă prin oraş, mi s-a oprit privirea pe un anunţ din 1900 toamna, lipit pe un zid: „Cumpărăm păr. Relaţii la telefon ...”. Da, dar alături de el, era tocmai afişul meciului CF Brăila-Dunărea Călăraşi, la care am fost negreşit. Cu ocazia aceea am învăţat că nu e bine să mergi la un meci fără să fi mâncat înainte, pentru că altfel nu te vei mai putea concentra să urmăreşti competiţia. Se pare că un grup vesel îşi face veacul pe acolo ospătându-se cu salam, brânză, ceapă verde şi un pahar de ţuică în faţa ta...

Operaţii estetice

-Şi eu cum mai ies acum din casă cu nasul ăsta? întreabă femeia, plângând în hohote, după ce tocmai i-a fost prezentat rezultatul rinoplastiei la care s-a supus de bunăvoie.
-Dar până acum cum ai ieşit? întreabă şi medicul, destul de reticent.

Se poate. Asta se întâmpla chiar la televizor, într-o emisiune specializată pe „schimbarea la faţă”. Aviz amatorilor.

Medicina a evoluat nesperat de mult. Şi este de-a dreptul minunat să salvezi un om printr-un transplant de inimă, să găseşti leacuri celor mai devastatoare boli şi să alini suferinţele a milioane de suflete. Dar de aici până la a folosi bisturiul când nu-ţi mai place zâmbetul tău nu ar trebui să fie un pas atât de mic.

Operaţiile estetice nu mai sunt de ceva vreme doar un vis frumos. Sunt o realitate. Oameni de tot soiul apelează la ele. Cum era de aşteptat, acolo unde există interes, apar şi controversele, astfel încât multă lume condamnă tipul acesta de intervenţii. Avem deci de a face cu cei care susţin că ar trebui să profităm din plin de beneficiile pe care medicina modernă ni le pune la dispoziţie şi contestatarii lor, care resping ideea de a apela la operaţii doar pentru a ne face un pic mai frumoşi.

Eu una nu sunt pentru operaţiile estetice. Dar înainte de toate aş vrea să specific că există, totuşi, motive întemeiate pentru a apela la ele. Din nefericire, pe lumea asta sunt şi oameni mai puţin norocoşi. Care nu se pot privi în oglindă, care nu pot duce o viaţă normală, care nu pot ieşi din casă fără să fie priviţi ca nişte ciudăţenii – cu milă, cu teamă, cu repulsie. Pe ei nu îi putem judeca dacă iau această hotărâre.

Acum însă revin la aceia care reprezintă subiectul obiecţiilor mele. Oameni care, spun ei, au avut decenţa să nu zâmbească prea mult în viaţa asta şi să stea pe cât posibil la umbră, s-au trezit într-o dimineaţă şi au descoperit că le-a apărut un rid. Întâmplarea, care le-a declanşat, de altfel, o adevărată problemă existenţială şi un imens zbucium lăuntric, nu poate fi trecută cu vederea. E nevoie deci de o mică intervenţie chirurgicală. Apoi oameni care au un nas cu ceva mai multă personalitate, nişte obraji puţin mai lăsaţi, un fund cam mare (chiar dacă de la prea mult stat pe scaun) sau nişte sâni prea mici pentru aşteptările lor de la viaţă, vor şi ei o schimbare. Şi, culmea culmilor, există şi persoane care sunt nemulţumite că au prea multe coaste şi vor să mai scoată din ele pentru... o talie mai accentuată, cum le place să susţină.

Aş putea fi acuzată că vorbesc din perspectiva celui care nu-şi permite asemnea îmbunătăţiri şi preferă să le critice, pentru consolare. În practică nici nu aş avea de ce să-i condamn pe cei care apelează la ele. Totuşi, nu mă opreşte nimeni să observ ce reflectă această atitudine despre fiecare dintre noi. De fapt, operaţiile estetice ne fac să fim mai frumoşi pe de o parte, şi mai superficiali pe de altă parte. Ne ascund imperfecţiunile fizice şi ne scot la iveală neajunsurile psihice. Slavă Domnului că suntem aproape 7 miliarde de indivizi pe planetă şi fiecare este unic în felul său. Fiecare arată altfel. Cum ar fi fost dacă eram toţi înalţi, slabi, blonzi şi cu ochi albaştri? Ne-am fi plictisit fioros.

Poate că nu este nimic greşit să-ţi doreşti să arăţi un pic mai bine, chiar dacă asta înseamnă să te întinzi pe masa de tăiere. Problema apare însă atunci când ne facem un scop în sine din asta. În loc să ne privim cu încredere şi să apreciem tocmai diferenţele fizice care ne dau individualitatea, ajungem să ne ascundem în spatele unor măşti care nu ne reprezintă. Noi vrem să ştergem cu un burete ceea ce suntem, iar medicii se joacă de-a Dumnezeu. Senzaţia că ai toată puterea din lume şi că poţi schimba orice şi pe oricine nu este ceva cu care ar trebui să ne obişnuim.

Revenind la vorba doctorului, până acum am putut să ieşim din casă şi cu nasul borcănat, şi cu fundul pe care numai noi îl vedem imens, şi cu ridurile care nu ne arată doar anii care au trecut pe lângă noi, ci şi puţin din experienţa pe care am acumulat-o şi pe care am putea la fel de bine să o folosim şi în privinţa asta.

Misoginism

Misoginismul face carieră de când lumea. A început cu Zeus şi a lui Pandora, prima femeie de pe pământ, vinovată de apariţia tuturor relelor. A continuat în Biblie cu Eva, creată din coasta lui Adam şi din cauza căreia neamul omenesc a căzut în păcat. L-a susţinut apoi, cu fervoare, Schopenhauer prin teoria despre prostia „teutonico-creştină” referitoare la femei. Şi astăzi îmbracă cele mai bizare forme.

Pe lumea asta suntem bărbaţi şi femei. Încercăm de secole să ne convingem că suntem şi unici şi egali. Toate astea în timp ce vânturăm teorii despre sexul frumos şi sexul puternic – chipurile, un alt fel de a diviza specia umană. Mai sunt şi misoginii, cei care urăsc sau cel puţin desconsideră femeile, având păreri preconcepute. Cum era de aşteptat, ca răspuns probabil, au apărut misandrele- femeile care manifestă repulsie faţă de bărbaţi.

Personal, nu sunt de acord nici cu unii, nici cu ceilalţi. Suntem diferiţi oamenii între oameni. Şi diferiţi nu înseamnă neapărat mai buni sau mai răi. E drept, nu putem nega diferenţele biologice, fizice sau psihice care ne caracterizează pe fiecare, dar de aici până la a susţine că bărbaţii trebuie să fie puternici, deştepţi şi pragmatici, iar femeile frumoase, delicate şi sensibile e cale lungă. Există bărbaţi sensibili şi femei puternice. După cum şi prostia se împarte tuturor, fără discriminări de rasă sau de sex.

Misoginismul este, până la urmă, o problemă gravă a societăţii în care trăim. Şi nu spun asta pentru că aparţin celeilalte tabere. Care este principala ocupaţie a misoginilor? Despicarea firului în patru – se concentrează, cu toţii, exclusiv, asupra defectelor pe care le au femeile, defecte pe care le judecă în permanenţă, le amplifică şi, inevitabil, le deformează. Ce pierd din vedere? Faptul că printre toate acele defecte pe care mintea lor bolnavă le înfloresc apoteotic, există şi calităţi reale. Chiar calităţi care lor le-ar putea lipsi. A critica în permanenţă defectele cuiva nu poate duce la niciun fel de progres. Şi mai are şi dezavantajul de a-i distrage atenţia celui care practică meseria asta de la propriile cusururi.
Ei spun că femeile nu se pricep la nimic. Eu spun că femeile nu pot face tot ceea ce fac bărbaţii. Nu la fel de bine. De fapt, în anumite privinţe chiar se descurcă mai bine. Din nou, e vorba de diferenţe. Care ne definesc. Fiecare om pe lumea asta este bun la ceva. La modul trist o dovedesc chiar misoginii, care sunt buni să critice nefiresc, nefondat. Dacă acuzaţiile lor ar avea o bază, ei s-ar numi critici. E şi asta o meserie. Din păcate pentru aceştia, nu pot fi nici măcar atât.

Cum mentalităţile sunt greu de învins, chiar şi într-o lume în care femeile depăşesc numeric bărbaţii, nu ne rămâne decât să facem haz de necaz. Căci există destule glume proaste şi bancuri mai mult sau mai puţin sărate care ţin subiectul disputei misoginilor şi feministelor convinse.

Din categoria aceasta putem aminti glumeţilor cărora le place să atragă atenţia că femeia a fost creată din coasta bărbatului şi deci îi este inferioară că există un răspuns cel puţin la fel de glumeţ: femeia a apărut ca un rezultat firesc al nemulţumirii Creatorului faţă de primul său exemplar al speciei.

Toamna în parc

Oraşul întreg, privit de sus, apare ca o nesfârşită pânză de păianjen, în care toate străzile duc la Dunăre. Pe malul apei, dincolo de şirul teraselor aproape pustii la vremea asta, dincolo chiar de portul în care nu mai acostează de mult vapoare, se întinde, printre arbori, o grădină. Stejari. Castani. Tei. Totuşi, nici urmă de salcâmi în grădina publică a „Oraşului cu salcâmi”.

Dacă oprindu-te chiar la intrare priveşti încurcat şi nu ştii încotro să apuci, toamna ochii se îndreaptă negreşit spre singurul loc lipsit acum de pete galbene. De fapt, după acelaşi tipar al străduţelor întortocheate, toate cărările duc într-acolo – la foişor. Cu toate că şi eu presimt odihna apropiată de pe băncile încrengăturii de fier forjat, vopsit în verde, pornesc pe ocolite.

Aleile, măturate din zori parcă în adins pentru a ascunde trecerea toamnei pe aici, se acoperă din nou, încet dar sigur, cu frunze uscate. Frunze moarte. Toate se iau la întrecere în vârtejuri cu paşii mei, într-un huruit surd. Dar prin pâcla de galben îmi atrag atenţia un nas roşu de frig şi doi ochi roşii – de altceva. Cu mâinile împreunate pe genunchi, ea îngână un „Îmi pare rău”. El, la celălalt capăt al băncii, se face că nu o aude. Şi trage din ţigară cu sete şi suflă cu ciudă fumul gros şi aspru care se ridică în rotocoale.

Fără să-mi înalţ gâtul afară din gulerul de lână aspră, îmi văd de drum. O altă dramă anonimă, în ton cu tristeţea băncii, a colţului de grădină, a întregii grădini. A oraşului tot, în orchestraţie. Vântul tot şuieră, câte o pereche stingheră de paşi colindă parcul, şi, din când în când aud sacadat labele vreunui câine pe asfaltul rece, rătăcind întârziat după culcuş.

Cu ochii spre cerul vânăt, în care se roteşte câte o cioară, cârâind sumbru, tresar la fiecare pocnet. Dar nu e nimeni, se scutură castanii. Şi din nou roşu la orizont. Pe nesimţite ajung la treptele foişorului. Tabla scârţâie la fiecare apăsare de pantof, cum scârţâie toamna prin crengile uscate.

Pata de culoare e o fetiţă care sare într-un picior pe podeaua rece, cimentuită. Cu paşi mici, ca un balet de lalele roşii, se joacă şotron pe un desen strâmb de cretă verde. Singura urmă de verde a parcului. Alături o veghează matusalemic o bătrână cu păr grizonat şi mâini viorii.

Bunico, de ce cad frunzele?
Sunt bolnave...
Bolnave ca tine?

Dar femeia nu mai aude. Pierdută în gânduri, poate ascultă, din trecut, fanfara care cânta altădată aici, în foişor, duminică de duminică. Şi trece aşa nu ştiu cât timp, până tresărim toate. Stropi mari se sparg pe alee, pe frunze, pe acoperişul de tablă. Fiecare porneşte spre casă, sub umbrela care va fi nelipsită de aici înainte.