Sport provincial

Locuiesc într-un bloc la parterul căruia îşi are sediul tocmai Direcţia pentru Tineret şi Sport a judeţului Brăila şi la aproximativ jumătate de oră de mers pe jos de ceea ce se mai cheamă, şi astăzi, Stadionul Municipal.

N-am văzut nimic altceva în faţa „direcţiei” decât nişte domni respectabili, cu burţi şi ţigări în gură, aflaţi, fireşte, în plin proces muncitoresc, după modelul „pauzele lungi şi dese, cheia marilor succese”. Pe uşă mai domneşte încă, de astă vară, un anunţ – „Vă rugăm închideţi uşa. Aer condiţionat”. Da, aţi citit bine. Nu e vorba de niciun îndemn de a deschide uşa şi este cât se poate de util dacă ne gândim că în curând va veni, din nou, vara...

Stadionul se arată impunător, cu un grilaj negru şi înalt de te ia ameţeala până-l cuprinzi cu privirea. O curte mare, asfaltată şi nişte spaţii verzi fără verde pe sau în ele, populate de nişte „cerberi” prietenoşi (comunitari – câini, nu poliţişti). Iar piesa de rezistenţă a bătrânului simbol din sportul brăilean – stadionul însuşi, e proaspăt „spoit” în albastru - atât cât a fost vopsea - şi încadrat în părţile laterale (am o vagă bănuială că e vorba de vestiare) de câte o porţiune de zid de un alb murdar, pentru care nu au mai existat fonduri. În interior, un amestec încântător între scaune de un plastic modern, roşu şi galben, şi rusticele bănci de piatră pavate cu muşchi şi... fier. Gazonul – cu tuşe clar conturate, de un alb luminos, verde de la un capăt la altul (tot e ceva) şi cu căţeluşi prietenoşi poposind pe el, chiar in timpul meciului, pentru a-şi rezolva, fără nicio jenă, problemele fiziologice.

Alături de stadion, cu intrarea camuflată de pini bătrâni, ai ocazia să păşeşti într-o altă lume- vechea pistă de atletism care seamănă acum cu Cimitirul evreiesc. Verdeaţă cât vezi cu ochii, câte o groapă pe ici pe colo, câteva dale prăbuşite strategic şi ... cam atât. Aaaa, era să uit- nelipsitele sticle de plastic, care nici nu bănuiesc cum au ajuns pe acolo.

Ceva mai „la drum”, baza sportivă „Pescăruşul” , cu mult mai populată decât pista de atletism. Un loc unde tinerii încă se mai adună să joace un baschet, un fotbal cu piciorul sau o partidă de tenis. Tot acolo, din când în când, îşi fac antrenamentele ceea ce se speră a fi , iertaţi-mi pleonasmul, speranţa fotbalului brăilean în viitor (data următoare când o să-i întâlnesc pe prichindei, o să-l prind pe puştiu care face ture cu bicicleta în juru terenului de fotbal să-l iau puţin la întrebări).
În spatele bazei, tot un fost – fostul bazin olimpic al oraşului. Nu am reuşit să văd din el decât o trambulină cu o mutră jalnică şi vopseaua scorojită pe ea, privelişte obţinută cu mare dificultate, după o escaladare cu emoţii a unor scaune ruginite ce serveau terenul de fotbal al bazei.

Am reluat „contactul” cu toate cele de mai sus de curând, după ce, plimbându-mă prin oraş, mi s-a oprit privirea pe un anunţ din 1900 toamna, lipit pe un zid: „Cumpărăm păr. Relaţii la telefon ...”. Da, dar alături de el, era tocmai afişul meciului CF Brăila-Dunărea Călăraşi, la care am fost negreşit. Cu ocazia aceea am învăţat că nu e bine să mergi la un meci fără să fi mâncat înainte, pentru că altfel nu te vei mai putea concentra să urmăreşti competiţia. Se pare că un grup vesel îşi face veacul pe acolo ospătându-se cu salam, brânză, ceapă verde şi un pahar de ţuică în faţa ta...