... m-am mai întristat puţin. Sunt studentă la jurnalism. Deci trebuia să fiu miezul acolo. Să văd ce, unde şi cum. Chiar mai mult decât atât. Să fiu ochii şi urechile şi nasul celor care nu s-au sinchisit să survoleze zona, dar totuşi vor să ştie ce-a fost acolo.
Aşa că eu veni, vidi şi... cam atât.
Am fost pe faleză. Am văzut puţin din circul de acolo. Şi am rămas cu mirosul ăla de scorţişoară în nări, care îmi tăia respiraţia şi mă îngreţoşa. Cu clocotitul înfundat al vinului care bolborosea în crătiţi pe plite electrice înşirate chiar aşa pe marginea Dunării. Cu imaginea castanelor prăjite - la 4 lei suta de grame - şi a merelor roşii glazurate de parcă erau scoase din desene animate. Şi cu fumul de la mititeii care sfidau 'criza' încă în păr...
Nimic nou sub soare. Vânzători îngheţaţi, întristaţi, plictisiţi, devoratori de seminţe. Trecători fără bani, nehotărâţi, suspicioşi, gură-cască. Cea mai bizară reuniune de la elastice de chiloţi la argintării, haine de piele sau blană, icoane, ornamente de brad şi cântece bisericeşti.
O spoială de lucruri şi oameni, unii mai nefericiţi ca alţii. Colorat şi urât şi trist.
Quo vadis Domine?
marți, 30 noiembrie 2010
vineri, 19 noiembrie 2010
Când îţi dai singur cu firma-n cap...
Înţeleg că Alina Plugaru aspiră să devină sexolog cu... diplomă. Sau poate candidează la funcţia aducătoare printre altele şi de candidoză ca independentă şi vrea să adune 100.000 de semnături. Dar de aici până la a sugera că a încercat toate naţiile de pe pământ pe un eşantion reprezentativ, e cale lungă. Şi nu asta face când declară sus şi tare că "În pat, cei mai buni sunt ungurii"?
Sunt totuşi curioasă ce naţie e cea mai bună pe masă [thinking]
Sunt totuşi curioasă ce naţie e cea mai bună pe masă [thinking]
24H: cele mai citite
... de pe Mediafax, astăzi, 19.11.2010 - Vedete cu posteriorul la vedere. Urmată de ştirea cu reducerea indemnizaţiei pentru creşterea copilului şi semnarea tratatului dintre România şi Republica Moldova.
Care va să zică cei mai mulţi oameni care au accesat site-ul agenţiei au fost interesaţi să se zgâiască la funduri goale.
Doamne apără-ne şi păzeşte-ne!
Care va să zică cei mai mulţi oameni care au accesat site-ul agenţiei au fost interesaţi să se zgâiască la funduri goale.
Doamne apără-ne şi păzeşte-ne!
marți, 16 noiembrie 2010
Sport provincial
Locuiesc într-un bloc la parterul căruia îşi are sediul tocmai Direcţia pentru Tineret şi Sport a judeţului Brăila şi la aproximativ jumătate de oră de mers pe jos de ceea ce se mai cheamă, şi astăzi, Stadionul Municipal.
N-am văzut nimic altceva în faţa „direcţiei” decât nişte domni respectabili, cu burţi şi ţigări în gură, aflaţi, fireşte, în plin proces muncitoresc, după modelul „pauzele lungi şi dese, cheia marilor succese”. Pe uşă mai domneşte încă, de astă vară, un anunţ – „Vă rugăm închideţi uşa. Aer condiţionat”. Da, aţi citit bine. Nu e vorba de niciun îndemn de a deschide uşa şi este cât se poate de util dacă ne gândim că în curând va veni, din nou, vara...
Stadionul se arată impunător, cu un grilaj negru şi înalt de te ia ameţeala până-l cuprinzi cu privirea. O curte mare, asfaltată şi nişte spaţii verzi fără verde pe sau în ele, populate de nişte „cerberi” prietenoşi (comunitari – câini, nu poliţişti). Iar piesa de rezistenţă a bătrânului simbol din sportul brăilean – stadionul însuşi, e proaspăt „spoit” în albastru - atât cât a fost vopsea - şi încadrat în părţile laterale (am o vagă bănuială că e vorba de vestiare) de câte o porţiune de zid de un alb murdar, pentru care nu au mai existat fonduri. În interior, un amestec încântător între scaune de un plastic modern, roşu şi galben, şi rusticele bănci de piatră pavate cu muşchi şi... fier. Gazonul – cu tuşe clar conturate, de un alb luminos, verde de la un capăt la altul (tot e ceva) şi cu căţeluşi prietenoşi poposind pe el, chiar in timpul meciului, pentru a-şi rezolva, fără nicio jenă, problemele fiziologice.
Alături de stadion, cu intrarea camuflată de pini bătrâni, ai ocazia să păşeşti într-o altă lume- vechea pistă de atletism care seamănă acum cu Cimitirul evreiesc. Verdeaţă cât vezi cu ochii, câte o groapă pe ici pe colo, câteva dale prăbuşite strategic şi ... cam atât. Aaaa, era să uit- nelipsitele sticle de plastic, care nici nu bănuiesc cum au ajuns pe acolo.
Ceva mai „la drum”, baza sportivă „Pescăruşul” , cu mult mai populată decât pista de atletism. Un loc unde tinerii încă se mai adună să joace un baschet, un fotbal cu piciorul sau o partidă de tenis. Tot acolo, din când în când, îşi fac antrenamentele ceea ce se speră a fi , iertaţi-mi pleonasmul, speranţa fotbalului brăilean în viitor (data următoare când o să-i întâlnesc pe prichindei, o să-l prind pe puştiu care face ture cu bicicleta în juru terenului de fotbal să-l iau puţin la întrebări).
În spatele bazei, tot un fost – fostul bazin olimpic al oraşului. Nu am reuşit să văd din el decât o trambulină cu o mutră jalnică şi vopseaua scorojită pe ea, privelişte obţinută cu mare dificultate, după o escaladare cu emoţii a unor scaune ruginite ce serveau terenul de fotbal al bazei.
Am reluat „contactul” cu toate cele de mai sus de curând, după ce, plimbându-mă prin oraş, mi s-a oprit privirea pe un anunţ din 1900 toamna, lipit pe un zid: „Cumpărăm păr. Relaţii la telefon ...”. Da, dar alături de el, era tocmai afişul meciului CF Brăila-Dunărea Călăraşi, la care am fost negreşit. Cu ocazia aceea am învăţat că nu e bine să mergi la un meci fără să fi mâncat înainte, pentru că altfel nu te vei mai putea concentra să urmăreşti competiţia. Se pare că un grup vesel îşi face veacul pe acolo ospătându-se cu salam, brânză, ceapă verde şi un pahar de ţuică în faţa ta...
N-am văzut nimic altceva în faţa „direcţiei” decât nişte domni respectabili, cu burţi şi ţigări în gură, aflaţi, fireşte, în plin proces muncitoresc, după modelul „pauzele lungi şi dese, cheia marilor succese”. Pe uşă mai domneşte încă, de astă vară, un anunţ – „Vă rugăm închideţi uşa. Aer condiţionat”. Da, aţi citit bine. Nu e vorba de niciun îndemn de a deschide uşa şi este cât se poate de util dacă ne gândim că în curând va veni, din nou, vara...
Stadionul se arată impunător, cu un grilaj negru şi înalt de te ia ameţeala până-l cuprinzi cu privirea. O curte mare, asfaltată şi nişte spaţii verzi fără verde pe sau în ele, populate de nişte „cerberi” prietenoşi (comunitari – câini, nu poliţişti). Iar piesa de rezistenţă a bătrânului simbol din sportul brăilean – stadionul însuşi, e proaspăt „spoit” în albastru - atât cât a fost vopsea - şi încadrat în părţile laterale (am o vagă bănuială că e vorba de vestiare) de câte o porţiune de zid de un alb murdar, pentru care nu au mai existat fonduri. În interior, un amestec încântător între scaune de un plastic modern, roşu şi galben, şi rusticele bănci de piatră pavate cu muşchi şi... fier. Gazonul – cu tuşe clar conturate, de un alb luminos, verde de la un capăt la altul (tot e ceva) şi cu căţeluşi prietenoşi poposind pe el, chiar in timpul meciului, pentru a-şi rezolva, fără nicio jenă, problemele fiziologice.
Alături de stadion, cu intrarea camuflată de pini bătrâni, ai ocazia să păşeşti într-o altă lume- vechea pistă de atletism care seamănă acum cu Cimitirul evreiesc. Verdeaţă cât vezi cu ochii, câte o groapă pe ici pe colo, câteva dale prăbuşite strategic şi ... cam atât. Aaaa, era să uit- nelipsitele sticle de plastic, care nici nu bănuiesc cum au ajuns pe acolo.
Ceva mai „la drum”, baza sportivă „Pescăruşul” , cu mult mai populată decât pista de atletism. Un loc unde tinerii încă se mai adună să joace un baschet, un fotbal cu piciorul sau o partidă de tenis. Tot acolo, din când în când, îşi fac antrenamentele ceea ce se speră a fi , iertaţi-mi pleonasmul, speranţa fotbalului brăilean în viitor (data următoare când o să-i întâlnesc pe prichindei, o să-l prind pe puştiu care face ture cu bicicleta în juru terenului de fotbal să-l iau puţin la întrebări).
În spatele bazei, tot un fost – fostul bazin olimpic al oraşului. Nu am reuşit să văd din el decât o trambulină cu o mutră jalnică şi vopseaua scorojită pe ea, privelişte obţinută cu mare dificultate, după o escaladare cu emoţii a unor scaune ruginite ce serveau terenul de fotbal al bazei.
Am reluat „contactul” cu toate cele de mai sus de curând, după ce, plimbându-mă prin oraş, mi s-a oprit privirea pe un anunţ din 1900 toamna, lipit pe un zid: „Cumpărăm păr. Relaţii la telefon ...”. Da, dar alături de el, era tocmai afişul meciului CF Brăila-Dunărea Călăraşi, la care am fost negreşit. Cu ocazia aceea am învăţat că nu e bine să mergi la un meci fără să fi mâncat înainte, pentru că altfel nu te vei mai putea concentra să urmăreşti competiţia. Se pare că un grup vesel îşi face veacul pe acolo ospătându-se cu salam, brânză, ceapă verde şi un pahar de ţuică în faţa ta...
Operaţii estetice
-Şi eu cum mai ies acum din casă cu nasul ăsta? întreabă femeia, plângând în hohote, după ce tocmai i-a fost prezentat rezultatul rinoplastiei la care s-a supus de bunăvoie.
-Dar până acum cum ai ieşit? întreabă şi medicul, destul de reticent.
Se poate. Asta se întâmpla chiar la televizor, într-o emisiune specializată pe „schimbarea la faţă”. Aviz amatorilor.
Medicina a evoluat nesperat de mult. Şi este de-a dreptul minunat să salvezi un om printr-un transplant de inimă, să găseşti leacuri celor mai devastatoare boli şi să alini suferinţele a milioane de suflete. Dar de aici până la a folosi bisturiul când nu-ţi mai place zâmbetul tău nu ar trebui să fie un pas atât de mic.
Operaţiile estetice nu mai sunt de ceva vreme doar un vis frumos. Sunt o realitate. Oameni de tot soiul apelează la ele. Cum era de aşteptat, acolo unde există interes, apar şi controversele, astfel încât multă lume condamnă tipul acesta de intervenţii. Avem deci de a face cu cei care susţin că ar trebui să profităm din plin de beneficiile pe care medicina modernă ni le pune la dispoziţie şi contestatarii lor, care resping ideea de a apela la operaţii doar pentru a ne face un pic mai frumoşi.
Eu una nu sunt pentru operaţiile estetice. Dar înainte de toate aş vrea să specific că există, totuşi, motive întemeiate pentru a apela la ele. Din nefericire, pe lumea asta sunt şi oameni mai puţin norocoşi. Care nu se pot privi în oglindă, care nu pot duce o viaţă normală, care nu pot ieşi din casă fără să fie priviţi ca nişte ciudăţenii – cu milă, cu teamă, cu repulsie. Pe ei nu îi putem judeca dacă iau această hotărâre.
Acum însă revin la aceia care reprezintă subiectul obiecţiilor mele. Oameni care, spun ei, au avut decenţa să nu zâmbească prea mult în viaţa asta şi să stea pe cât posibil la umbră, s-au trezit într-o dimineaţă şi au descoperit că le-a apărut un rid. Întâmplarea, care le-a declanşat, de altfel, o adevărată problemă existenţială şi un imens zbucium lăuntric, nu poate fi trecută cu vederea. E nevoie deci de o mică intervenţie chirurgicală. Apoi oameni care au un nas cu ceva mai multă personalitate, nişte obraji puţin mai lăsaţi, un fund cam mare (chiar dacă de la prea mult stat pe scaun) sau nişte sâni prea mici pentru aşteptările lor de la viaţă, vor şi ei o schimbare. Şi, culmea culmilor, există şi persoane care sunt nemulţumite că au prea multe coaste şi vor să mai scoată din ele pentru... o talie mai accentuată, cum le place să susţină.
Aş putea fi acuzată că vorbesc din perspectiva celui care nu-şi permite asemnea îmbunătăţiri şi preferă să le critice, pentru consolare. În practică nici nu aş avea de ce să-i condamn pe cei care apelează la ele. Totuşi, nu mă opreşte nimeni să observ ce reflectă această atitudine despre fiecare dintre noi. De fapt, operaţiile estetice ne fac să fim mai frumoşi pe de o parte, şi mai superficiali pe de altă parte. Ne ascund imperfecţiunile fizice şi ne scot la iveală neajunsurile psihice. Slavă Domnului că suntem aproape 7 miliarde de indivizi pe planetă şi fiecare este unic în felul său. Fiecare arată altfel. Cum ar fi fost dacă eram toţi înalţi, slabi, blonzi şi cu ochi albaştri? Ne-am fi plictisit fioros.
Poate că nu este nimic greşit să-ţi doreşti să arăţi un pic mai bine, chiar dacă asta înseamnă să te întinzi pe masa de tăiere. Problema apare însă atunci când ne facem un scop în sine din asta. În loc să ne privim cu încredere şi să apreciem tocmai diferenţele fizice care ne dau individualitatea, ajungem să ne ascundem în spatele unor măşti care nu ne reprezintă. Noi vrem să ştergem cu un burete ceea ce suntem, iar medicii se joacă de-a Dumnezeu. Senzaţia că ai toată puterea din lume şi că poţi schimba orice şi pe oricine nu este ceva cu care ar trebui să ne obişnuim.
Revenind la vorba doctorului, până acum am putut să ieşim din casă şi cu nasul borcănat, şi cu fundul pe care numai noi îl vedem imens, şi cu ridurile care nu ne arată doar anii care au trecut pe lângă noi, ci şi puţin din experienţa pe care am acumulat-o şi pe care am putea la fel de bine să o folosim şi în privinţa asta.
-Dar până acum cum ai ieşit? întreabă şi medicul, destul de reticent.
Se poate. Asta se întâmpla chiar la televizor, într-o emisiune specializată pe „schimbarea la faţă”. Aviz amatorilor.
Medicina a evoluat nesperat de mult. Şi este de-a dreptul minunat să salvezi un om printr-un transplant de inimă, să găseşti leacuri celor mai devastatoare boli şi să alini suferinţele a milioane de suflete. Dar de aici până la a folosi bisturiul când nu-ţi mai place zâmbetul tău nu ar trebui să fie un pas atât de mic.
Operaţiile estetice nu mai sunt de ceva vreme doar un vis frumos. Sunt o realitate. Oameni de tot soiul apelează la ele. Cum era de aşteptat, acolo unde există interes, apar şi controversele, astfel încât multă lume condamnă tipul acesta de intervenţii. Avem deci de a face cu cei care susţin că ar trebui să profităm din plin de beneficiile pe care medicina modernă ni le pune la dispoziţie şi contestatarii lor, care resping ideea de a apela la operaţii doar pentru a ne face un pic mai frumoşi.
Eu una nu sunt pentru operaţiile estetice. Dar înainte de toate aş vrea să specific că există, totuşi, motive întemeiate pentru a apela la ele. Din nefericire, pe lumea asta sunt şi oameni mai puţin norocoşi. Care nu se pot privi în oglindă, care nu pot duce o viaţă normală, care nu pot ieşi din casă fără să fie priviţi ca nişte ciudăţenii – cu milă, cu teamă, cu repulsie. Pe ei nu îi putem judeca dacă iau această hotărâre.
Acum însă revin la aceia care reprezintă subiectul obiecţiilor mele. Oameni care, spun ei, au avut decenţa să nu zâmbească prea mult în viaţa asta şi să stea pe cât posibil la umbră, s-au trezit într-o dimineaţă şi au descoperit că le-a apărut un rid. Întâmplarea, care le-a declanşat, de altfel, o adevărată problemă existenţială şi un imens zbucium lăuntric, nu poate fi trecută cu vederea. E nevoie deci de o mică intervenţie chirurgicală. Apoi oameni care au un nas cu ceva mai multă personalitate, nişte obraji puţin mai lăsaţi, un fund cam mare (chiar dacă de la prea mult stat pe scaun) sau nişte sâni prea mici pentru aşteptările lor de la viaţă, vor şi ei o schimbare. Şi, culmea culmilor, există şi persoane care sunt nemulţumite că au prea multe coaste şi vor să mai scoată din ele pentru... o talie mai accentuată, cum le place să susţină.
Aş putea fi acuzată că vorbesc din perspectiva celui care nu-şi permite asemnea îmbunătăţiri şi preferă să le critice, pentru consolare. În practică nici nu aş avea de ce să-i condamn pe cei care apelează la ele. Totuşi, nu mă opreşte nimeni să observ ce reflectă această atitudine despre fiecare dintre noi. De fapt, operaţiile estetice ne fac să fim mai frumoşi pe de o parte, şi mai superficiali pe de altă parte. Ne ascund imperfecţiunile fizice şi ne scot la iveală neajunsurile psihice. Slavă Domnului că suntem aproape 7 miliarde de indivizi pe planetă şi fiecare este unic în felul său. Fiecare arată altfel. Cum ar fi fost dacă eram toţi înalţi, slabi, blonzi şi cu ochi albaştri? Ne-am fi plictisit fioros.
Poate că nu este nimic greşit să-ţi doreşti să arăţi un pic mai bine, chiar dacă asta înseamnă să te întinzi pe masa de tăiere. Problema apare însă atunci când ne facem un scop în sine din asta. În loc să ne privim cu încredere şi să apreciem tocmai diferenţele fizice care ne dau individualitatea, ajungem să ne ascundem în spatele unor măşti care nu ne reprezintă. Noi vrem să ştergem cu un burete ceea ce suntem, iar medicii se joacă de-a Dumnezeu. Senzaţia că ai toată puterea din lume şi că poţi schimba orice şi pe oricine nu este ceva cu care ar trebui să ne obişnuim.
Revenind la vorba doctorului, până acum am putut să ieşim din casă şi cu nasul borcănat, şi cu fundul pe care numai noi îl vedem imens, şi cu ridurile care nu ne arată doar anii care au trecut pe lângă noi, ci şi puţin din experienţa pe care am acumulat-o şi pe care am putea la fel de bine să o folosim şi în privinţa asta.
Misoginism
Misoginismul face carieră de când lumea. A început cu Zeus şi a lui Pandora, prima femeie de pe pământ, vinovată de apariţia tuturor relelor. A continuat în Biblie cu Eva, creată din coasta lui Adam şi din cauza căreia neamul omenesc a căzut în păcat. L-a susţinut apoi, cu fervoare, Schopenhauer prin teoria despre prostia „teutonico-creştină” referitoare la femei. Şi astăzi îmbracă cele mai bizare forme.
Pe lumea asta suntem bărbaţi şi femei. Încercăm de secole să ne convingem că suntem şi unici şi egali. Toate astea în timp ce vânturăm teorii despre sexul frumos şi sexul puternic – chipurile, un alt fel de a diviza specia umană. Mai sunt şi misoginii, cei care urăsc sau cel puţin desconsideră femeile, având păreri preconcepute. Cum era de aşteptat, ca răspuns probabil, au apărut misandrele- femeile care manifestă repulsie faţă de bărbaţi.
Personal, nu sunt de acord nici cu unii, nici cu ceilalţi. Suntem diferiţi oamenii între oameni. Şi diferiţi nu înseamnă neapărat mai buni sau mai răi. E drept, nu putem nega diferenţele biologice, fizice sau psihice care ne caracterizează pe fiecare, dar de aici până la a susţine că bărbaţii trebuie să fie puternici, deştepţi şi pragmatici, iar femeile frumoase, delicate şi sensibile e cale lungă. Există bărbaţi sensibili şi femei puternice. După cum şi prostia se împarte tuturor, fără discriminări de rasă sau de sex.
Misoginismul este, până la urmă, o problemă gravă a societăţii în care trăim. Şi nu spun asta pentru că aparţin celeilalte tabere. Care este principala ocupaţie a misoginilor? Despicarea firului în patru – se concentrează, cu toţii, exclusiv, asupra defectelor pe care le au femeile, defecte pe care le judecă în permanenţă, le amplifică şi, inevitabil, le deformează. Ce pierd din vedere? Faptul că printre toate acele defecte pe care mintea lor bolnavă le înfloresc apoteotic, există şi calităţi reale. Chiar calităţi care lor le-ar putea lipsi. A critica în permanenţă defectele cuiva nu poate duce la niciun fel de progres. Şi mai are şi dezavantajul de a-i distrage atenţia celui care practică meseria asta de la propriile cusururi.
Ei spun că femeile nu se pricep la nimic. Eu spun că femeile nu pot face tot ceea ce fac bărbaţii. Nu la fel de bine. De fapt, în anumite privinţe chiar se descurcă mai bine. Din nou, e vorba de diferenţe. Care ne definesc. Fiecare om pe lumea asta este bun la ceva. La modul trist o dovedesc chiar misoginii, care sunt buni să critice nefiresc, nefondat. Dacă acuzaţiile lor ar avea o bază, ei s-ar numi critici. E şi asta o meserie. Din păcate pentru aceştia, nu pot fi nici măcar atât.
Cum mentalităţile sunt greu de învins, chiar şi într-o lume în care femeile depăşesc numeric bărbaţii, nu ne rămâne decât să facem haz de necaz. Căci există destule glume proaste şi bancuri mai mult sau mai puţin sărate care ţin subiectul disputei misoginilor şi feministelor convinse.
Din categoria aceasta putem aminti glumeţilor cărora le place să atragă atenţia că femeia a fost creată din coasta bărbatului şi deci îi este inferioară că există un răspuns cel puţin la fel de glumeţ: femeia a apărut ca un rezultat firesc al nemulţumirii Creatorului faţă de primul său exemplar al speciei.
Pe lumea asta suntem bărbaţi şi femei. Încercăm de secole să ne convingem că suntem şi unici şi egali. Toate astea în timp ce vânturăm teorii despre sexul frumos şi sexul puternic – chipurile, un alt fel de a diviza specia umană. Mai sunt şi misoginii, cei care urăsc sau cel puţin desconsideră femeile, având păreri preconcepute. Cum era de aşteptat, ca răspuns probabil, au apărut misandrele- femeile care manifestă repulsie faţă de bărbaţi.
Personal, nu sunt de acord nici cu unii, nici cu ceilalţi. Suntem diferiţi oamenii între oameni. Şi diferiţi nu înseamnă neapărat mai buni sau mai răi. E drept, nu putem nega diferenţele biologice, fizice sau psihice care ne caracterizează pe fiecare, dar de aici până la a susţine că bărbaţii trebuie să fie puternici, deştepţi şi pragmatici, iar femeile frumoase, delicate şi sensibile e cale lungă. Există bărbaţi sensibili şi femei puternice. După cum şi prostia se împarte tuturor, fără discriminări de rasă sau de sex.
Misoginismul este, până la urmă, o problemă gravă a societăţii în care trăim. Şi nu spun asta pentru că aparţin celeilalte tabere. Care este principala ocupaţie a misoginilor? Despicarea firului în patru – se concentrează, cu toţii, exclusiv, asupra defectelor pe care le au femeile, defecte pe care le judecă în permanenţă, le amplifică şi, inevitabil, le deformează. Ce pierd din vedere? Faptul că printre toate acele defecte pe care mintea lor bolnavă le înfloresc apoteotic, există şi calităţi reale. Chiar calităţi care lor le-ar putea lipsi. A critica în permanenţă defectele cuiva nu poate duce la niciun fel de progres. Şi mai are şi dezavantajul de a-i distrage atenţia celui care practică meseria asta de la propriile cusururi.
Ei spun că femeile nu se pricep la nimic. Eu spun că femeile nu pot face tot ceea ce fac bărbaţii. Nu la fel de bine. De fapt, în anumite privinţe chiar se descurcă mai bine. Din nou, e vorba de diferenţe. Care ne definesc. Fiecare om pe lumea asta este bun la ceva. La modul trist o dovedesc chiar misoginii, care sunt buni să critice nefiresc, nefondat. Dacă acuzaţiile lor ar avea o bază, ei s-ar numi critici. E şi asta o meserie. Din păcate pentru aceştia, nu pot fi nici măcar atât.
Cum mentalităţile sunt greu de învins, chiar şi într-o lume în care femeile depăşesc numeric bărbaţii, nu ne rămâne decât să facem haz de necaz. Căci există destule glume proaste şi bancuri mai mult sau mai puţin sărate care ţin subiectul disputei misoginilor şi feministelor convinse.
Din categoria aceasta putem aminti glumeţilor cărora le place să atragă atenţia că femeia a fost creată din coasta bărbatului şi deci îi este inferioară că există un răspuns cel puţin la fel de glumeţ: femeia a apărut ca un rezultat firesc al nemulţumirii Creatorului faţă de primul său exemplar al speciei.
Toamna în parc
Oraşul întreg, privit de sus, apare ca o nesfârşită pânză de păianjen, în care toate străzile duc la Dunăre. Pe malul apei, dincolo de şirul teraselor aproape pustii la vremea asta, dincolo chiar de portul în care nu mai acostează de mult vapoare, se întinde, printre arbori, o grădină. Stejari. Castani. Tei. Totuşi, nici urmă de salcâmi în grădina publică a „Oraşului cu salcâmi”.
Dacă oprindu-te chiar la intrare priveşti încurcat şi nu ştii încotro să apuci, toamna ochii se îndreaptă negreşit spre singurul loc lipsit acum de pete galbene. De fapt, după acelaşi tipar al străduţelor întortocheate, toate cărările duc într-acolo – la foişor. Cu toate că şi eu presimt odihna apropiată de pe băncile încrengăturii de fier forjat, vopsit în verde, pornesc pe ocolite.
Aleile, măturate din zori parcă în adins pentru a ascunde trecerea toamnei pe aici, se acoperă din nou, încet dar sigur, cu frunze uscate. Frunze moarte. Toate se iau la întrecere în vârtejuri cu paşii mei, într-un huruit surd. Dar prin pâcla de galben îmi atrag atenţia un nas roşu de frig şi doi ochi roşii – de altceva. Cu mâinile împreunate pe genunchi, ea îngână un „Îmi pare rău”. El, la celălalt capăt al băncii, se face că nu o aude. Şi trage din ţigară cu sete şi suflă cu ciudă fumul gros şi aspru care se ridică în rotocoale.
Fără să-mi înalţ gâtul afară din gulerul de lână aspră, îmi văd de drum. O altă dramă anonimă, în ton cu tristeţea băncii, a colţului de grădină, a întregii grădini. A oraşului tot, în orchestraţie. Vântul tot şuieră, câte o pereche stingheră de paşi colindă parcul, şi, din când în când aud sacadat labele vreunui câine pe asfaltul rece, rătăcind întârziat după culcuş.
Cu ochii spre cerul vânăt, în care se roteşte câte o cioară, cârâind sumbru, tresar la fiecare pocnet. Dar nu e nimeni, se scutură castanii. Şi din nou roşu la orizont. Pe nesimţite ajung la treptele foişorului. Tabla scârţâie la fiecare apăsare de pantof, cum scârţâie toamna prin crengile uscate.
Pata de culoare e o fetiţă care sare într-un picior pe podeaua rece, cimentuită. Cu paşi mici, ca un balet de lalele roşii, se joacă şotron pe un desen strâmb de cretă verde. Singura urmă de verde a parcului. Alături o veghează matusalemic o bătrână cu păr grizonat şi mâini viorii.
Bunico, de ce cad frunzele?
Sunt bolnave...
Bolnave ca tine?
Dar femeia nu mai aude. Pierdută în gânduri, poate ascultă, din trecut, fanfara care cânta altădată aici, în foişor, duminică de duminică. Şi trece aşa nu ştiu cât timp, până tresărim toate. Stropi mari se sparg pe alee, pe frunze, pe acoperişul de tablă. Fiecare porneşte spre casă, sub umbrela care va fi nelipsită de aici înainte.
Dacă oprindu-te chiar la intrare priveşti încurcat şi nu ştii încotro să apuci, toamna ochii se îndreaptă negreşit spre singurul loc lipsit acum de pete galbene. De fapt, după acelaşi tipar al străduţelor întortocheate, toate cărările duc într-acolo – la foişor. Cu toate că şi eu presimt odihna apropiată de pe băncile încrengăturii de fier forjat, vopsit în verde, pornesc pe ocolite.
Aleile, măturate din zori parcă în adins pentru a ascunde trecerea toamnei pe aici, se acoperă din nou, încet dar sigur, cu frunze uscate. Frunze moarte. Toate se iau la întrecere în vârtejuri cu paşii mei, într-un huruit surd. Dar prin pâcla de galben îmi atrag atenţia un nas roşu de frig şi doi ochi roşii – de altceva. Cu mâinile împreunate pe genunchi, ea îngână un „Îmi pare rău”. El, la celălalt capăt al băncii, se face că nu o aude. Şi trage din ţigară cu sete şi suflă cu ciudă fumul gros şi aspru care se ridică în rotocoale.
Fără să-mi înalţ gâtul afară din gulerul de lână aspră, îmi văd de drum. O altă dramă anonimă, în ton cu tristeţea băncii, a colţului de grădină, a întregii grădini. A oraşului tot, în orchestraţie. Vântul tot şuieră, câte o pereche stingheră de paşi colindă parcul, şi, din când în când aud sacadat labele vreunui câine pe asfaltul rece, rătăcind întârziat după culcuş.
Cu ochii spre cerul vânăt, în care se roteşte câte o cioară, cârâind sumbru, tresar la fiecare pocnet. Dar nu e nimeni, se scutură castanii. Şi din nou roşu la orizont. Pe nesimţite ajung la treptele foişorului. Tabla scârţâie la fiecare apăsare de pantof, cum scârţâie toamna prin crengile uscate.
Pata de culoare e o fetiţă care sare într-un picior pe podeaua rece, cimentuită. Cu paşi mici, ca un balet de lalele roşii, se joacă şotron pe un desen strâmb de cretă verde. Singura urmă de verde a parcului. Alături o veghează matusalemic o bătrână cu păr grizonat şi mâini viorii.
Bunico, de ce cad frunzele?
Sunt bolnave...
Bolnave ca tine?
Dar femeia nu mai aude. Pierdută în gânduri, poate ascultă, din trecut, fanfara care cânta altădată aici, în foişor, duminică de duminică. Şi trece aşa nu ştiu cât timp, până tresărim toate. Stropi mari se sparg pe alee, pe frunze, pe acoperişul de tablă. Fiecare porneşte spre casă, sub umbrela care va fi nelipsită de aici înainte.
La cofetărie
Sunt aproape îngheţată şi înaintez mecanic, cu mănuşile adânc înfipte în buzunare şi cu ochii zbătându-mi-se să răzbească la lumină dintre fular şi căciulă. La dreapta mea şiruri şiruri de geamuri îngheţate şi ele care mă stimulează să grăbesc pasul. Dintr-o dată, ceva sparge tiparul. Mă opresc uimită în faţa unui geam aburit pe care îmi pare că stă zugrăvit, cu un galben spălăcit, un ceainic. Abia reuşesc să-mi întind puţin gâtul cât să citesc – Poem Caffe. Ceai sau cafea, sună prea bine pentru vremea asta ca să nu intru fără să mai stau pe gânduri.
Primul pas înăuntru şi nările mi se umflă de aroma scorţişoarei care pluteşte în aer. O senzaţie de toropeală mi se răspândeşte în corp. E înăbuşitor de cald. Peste toate astea, se aşterne ceaţa, căci ochelarii mi se aburesc instantaneu. Mă lipsesc de dioptrii şi înaintez spre cea mai apropiată masă, grăbită să las la o parte tot echipamentul de iarnă prea devreme instalată.
Oranj şi maroniu jur împrejur – măsuţe rotunde, ca nişte portocale, cu fotolii maronii, din piele, înguste şi înalte, înghesuite pe jumătate din local. Cealaltă jumătate, la doi paşi de mine, e toată vitrină – luceşte a sticlă, ciocolată, caramel şi, din nou, portocală. De nu ştiu unde se înalţă clinchete – vânzătoarea taie cu o paletă prăjituri pe care le aşează pe nişte farurii mici, albe şi rotunde – cei din jur înfig necontenit linguriţele în dulciuri de tot soiul, pentru ca alte linguriţe să amestece monoton în cănile aburinde. Din împletirea aromei puternice de cafea şi a celei palide de lămâie rezultă un amestec bizar, dar familiar.
Cum totul în jur este destul de înghesuit, înainte de a-mi concentra simţurile asupra vitrinei, îmi atrage atenţia un băieţel care stă pe un scaun lipit de al meu – cu o faţă rotundă şi radiind ca o prăjitură, ţine în mâna stângă linguriţa, ca pe o bâtă, iar cu dosul palmei dreapte îşi şterge frişca de pe nas. Maică-sa e prea ocupată cu lectura unui ziar ca să-l observe. Piciul mai are două farfurioare goale în faţă. Asta îmi aminteşte că trebuie să mă hotărăsc şi eu cu ce să-mi ocup masa.
Niciodată nu am putut să aleg în privinţa ciocolatei şi iată-mă aici în faţa unor combinaţii peste puterile mele: nu e doar ciocolată neagră sau albă. E ciocolată cu cremă de mango, pere, vanilie, migdale. Mă ia pur şi simplu ameţeala în faţa exploziei de culori. Ciocolata luceşte peste cataifuri din care se revarsă frişca, savarinele peste care s-au prăbuşit stafide fără măsură îmi fac cu ochiul, pralinele ca nişte bucăţi de chihlimbar din care strălucesc migdale rumenite mă fac să mă simt de-a dreptul neputincioasă.
Marţipan, vanilie, caramel, frişcă, pandişpan cu vişine şi caise confiate, capucino cu portocale, coşuleţe cu fructe şi alune, şarlotă de lămâie. E suficient să te uiţi la ele că le şi simţi aromele topindu-ţi-se în gură. Şi chiar aşa, privindu-le înghit în sec şi mi se pare că m-am înecat cu un sâmbure de vişină. Mă trezeşte din visare huruitul aparatului de cafea, care tocmai a primit o nouă comandă.
Ca un nefericit copil din Somalia, pus pentru prima dată faţă în faţă cu paradisul, aleg trei sortimente: o mascotă pentru care s-a făcut risipă serioasă de ciocolată şi vişine confiate, un ecler în care presimt crema moale şi dulce de vanilie ascunsă sub stratul de ciocolată albă topită şi o prăjitură cu cremă de lămâie şi nuci. Plus un ceai de trandafir. E nevoie de o tavă mare ca să-mi transport comanda înapoi la masă, dar de aici până la fericirea desăvârşită nu mai e decât un pas.
Mă alătur grupului de devoratori cu linguriţa şi nu-mi ia mai mult de 15 minute, zic eu, până transform măsuţa într-un front de după război. Tot din seria conflictelor armate, undeva în spate, răsună o farfurioară care s-a spart în căderea pe podea. Asta, şi o maternală ameninţare – „Te pleznesc!”. Toţi întoarcem capetele într-acolo, unde, vinovaţii îşi aruncă priviri surghiunite, în timp ce mamele le aplică, verbal, corecţiile necesare. Ştiam eu că prăjiturile astea sunt motiv de conflict. Sunt prea multe, prea frumoase, arată prea bine şi miros prea bine.
După experienţa asta abia reuşesc să-mi termin ceaiul. Numai gândul că risc să dau în diabet dacă mai rămân aici mă mobilizează să ies din nou în gerul de afară.
Primul pas înăuntru şi nările mi se umflă de aroma scorţişoarei care pluteşte în aer. O senzaţie de toropeală mi se răspândeşte în corp. E înăbuşitor de cald. Peste toate astea, se aşterne ceaţa, căci ochelarii mi se aburesc instantaneu. Mă lipsesc de dioptrii şi înaintez spre cea mai apropiată masă, grăbită să las la o parte tot echipamentul de iarnă prea devreme instalată.
Oranj şi maroniu jur împrejur – măsuţe rotunde, ca nişte portocale, cu fotolii maronii, din piele, înguste şi înalte, înghesuite pe jumătate din local. Cealaltă jumătate, la doi paşi de mine, e toată vitrină – luceşte a sticlă, ciocolată, caramel şi, din nou, portocală. De nu ştiu unde se înalţă clinchete – vânzătoarea taie cu o paletă prăjituri pe care le aşează pe nişte farurii mici, albe şi rotunde – cei din jur înfig necontenit linguriţele în dulciuri de tot soiul, pentru ca alte linguriţe să amestece monoton în cănile aburinde. Din împletirea aromei puternice de cafea şi a celei palide de lămâie rezultă un amestec bizar, dar familiar.
Cum totul în jur este destul de înghesuit, înainte de a-mi concentra simţurile asupra vitrinei, îmi atrage atenţia un băieţel care stă pe un scaun lipit de al meu – cu o faţă rotundă şi radiind ca o prăjitură, ţine în mâna stângă linguriţa, ca pe o bâtă, iar cu dosul palmei dreapte îşi şterge frişca de pe nas. Maică-sa e prea ocupată cu lectura unui ziar ca să-l observe. Piciul mai are două farfurioare goale în faţă. Asta îmi aminteşte că trebuie să mă hotărăsc şi eu cu ce să-mi ocup masa.
Niciodată nu am putut să aleg în privinţa ciocolatei şi iată-mă aici în faţa unor combinaţii peste puterile mele: nu e doar ciocolată neagră sau albă. E ciocolată cu cremă de mango, pere, vanilie, migdale. Mă ia pur şi simplu ameţeala în faţa exploziei de culori. Ciocolata luceşte peste cataifuri din care se revarsă frişca, savarinele peste care s-au prăbuşit stafide fără măsură îmi fac cu ochiul, pralinele ca nişte bucăţi de chihlimbar din care strălucesc migdale rumenite mă fac să mă simt de-a dreptul neputincioasă.
Marţipan, vanilie, caramel, frişcă, pandişpan cu vişine şi caise confiate, capucino cu portocale, coşuleţe cu fructe şi alune, şarlotă de lămâie. E suficient să te uiţi la ele că le şi simţi aromele topindu-ţi-se în gură. Şi chiar aşa, privindu-le înghit în sec şi mi se pare că m-am înecat cu un sâmbure de vişină. Mă trezeşte din visare huruitul aparatului de cafea, care tocmai a primit o nouă comandă.
Ca un nefericit copil din Somalia, pus pentru prima dată faţă în faţă cu paradisul, aleg trei sortimente: o mascotă pentru care s-a făcut risipă serioasă de ciocolată şi vişine confiate, un ecler în care presimt crema moale şi dulce de vanilie ascunsă sub stratul de ciocolată albă topită şi o prăjitură cu cremă de lămâie şi nuci. Plus un ceai de trandafir. E nevoie de o tavă mare ca să-mi transport comanda înapoi la masă, dar de aici până la fericirea desăvârşită nu mai e decât un pas.
Mă alătur grupului de devoratori cu linguriţa şi nu-mi ia mai mult de 15 minute, zic eu, până transform măsuţa într-un front de după război. Tot din seria conflictelor armate, undeva în spate, răsună o farfurioară care s-a spart în căderea pe podea. Asta, şi o maternală ameninţare – „Te pleznesc!”. Toţi întoarcem capetele într-acolo, unde, vinovaţii îşi aruncă priviri surghiunite, în timp ce mamele le aplică, verbal, corecţiile necesare. Ştiam eu că prăjiturile astea sunt motiv de conflict. Sunt prea multe, prea frumoase, arată prea bine şi miros prea bine.
După experienţa asta abia reuşesc să-mi termin ceaiul. Numai gândul că risc să dau în diabet dacă mai rămân aici mă mobilizează să ies din nou în gerul de afară.
Amintiri din studenţie - La talcioc
Cuie strâmbe, roţi pătrate, doar aici găseşti de toate...
Există în Brăila un loc în care poţi pătrunde doar duminica, dimineaţa, şi de unde poţi cumpăra fericire cu numai 50 de bani... Un visător ar descoperi aici praful uitării amestecat cu parfumul amintirilor de o viaţă, pe pleduri de speranţă aşternute. Privirile-i iscoditoare ar întâmpina doar priviri pierdute... Un om mai cu picioarele pe pământ descoperă însă aici doar praf şi vechituri. În loc de pleduri de speranţă, muşamale decolorate, jurnale vechi, saci de rafie, folii de tot soiul, şi hârtii îngălbenite. Şi totuşi, e unul şi acelaşi loc. E talciocul sau oborul, cum îi spun brăilenii.
Spre marginea oraşului, pe şoseaua Râmnicu Sărat, duminica în zori, e drum cu un singur sens. Cu biciclete, căruţe, maşini sau cărucioare, cu saci la subraţ si cu copii de mână, toţi merg la obor. Se duc cu treabă, se duc să câştige un ban, să caute chilipiruri sau… să caşte gura. 50 de bani intrarea de persoană, 4 ron taxa pentru maşină sau căruţă. Din spatele zidurilor de beton răzbat până în stradă larmă şi murmur neînţeles, iar peste toate astea, muzică de petrecere .
Dar cum ai trecut de zidul acela alb şi ai păşit în lumea talciocului, toate îţi sunt mai clare… Prima arătare de care mă minunez – o cârciumă despre care nu-mi pot închipui cum de mai stă în picioare şi din care iese fum ca dintr-un marfar, pe vremuri. Mici, bere, ţuică – cam ăsta ar fi tot meniul. Şi fără casetofonul casei, atmosfera nu ar mai fi la fel…
Dar chiar şi aici toate lucrurile au rostul lor. Rost pe care urmează să-l descopăr şi eu, nu înainte de a-mi aminti să fiu atentă la toţi cei prietenoşi cu buzunarele… altora.
Dacă treci deci de colţul vesel, încotro să o apuci? Pe stânga - platoul cu cherestea, scânduri, dulapi şi lemne de foc. Fumul micilor de la cârciumă amestecat cu mireasma tare de lemn ud îneacă nările şi stoarce lacrimi curioşilor care se aventurează într-aici. Pe dreapta, ferma animalelor – porcuşori legaţi de picioare şi vârâţi în portbagaje de maşini; porci în toată regula în locul banchetei din spate a vreunei dacia 1300; Milă, curiozitate, revoltă sau repulsie. Măcar un sentiment din toate astea te încearcă aici. Şi în timp ce mirosul greu de paie, sudoare şi animale sufocă răcoarea dimineţii, vocile se întrec între ele, oamenii se tocmesc, se indignează “Cum, numai cu-atât mai bine nu-l mai dau. Îl ţin acasă-n grajd şi gata”. – “Hai bre, mai lasă şi mata puţin…”
Spre mijlocul târgului îţi faci speranţa că se mai rarefiază aerul. Dar alte şi alte miasme îşi fac loc. Şi uite aşa mă trezesc că-mi gâdilă nările o aromă de cabanoşi fripţi. Vă spun eu, coşmelia asta e pusă strategic în buricu târgului. Dacă răzbaţi până la jumătatea oborului sigur eşti lihnit de foame şi atunci ce poate fi mai bun decât un cabanos la chiflă, care costă numai doi lei?
L-ai cumpărat? Foarte bine… Dar acum fii atent, că s-ar putea să păţeşti ca mine: era cât pe-aci să-mi stea pâinea-n gât. Pentru o clipă am avut senzaţia că urmează să mă calce o motocicletă. Din senin s-a pornit un huruit chiar în spatele meu: praful se ridica aşa ca un nor şi din spate se auzeau motoare ambalate la maxim. Ce-i drept mi-a venit inima la loc când am constatat că am nimerit în piaţa de motociclete şi biciclete. Aici să vezi de-alde gură cască. Pe vremuri de-astea nu se mai bagă lumea la aşa investiţii, dar curioşi care se inundă de fericire auzind scârţâit de roţi şi mirosind gaze de eşapament găseşti oricând.
Complet neavizată, pornesc mai departe, măcar să mă bucur în linşte de gustare… Piaţa de telefoane e un decor bun în scopul ăsta. Feţe de mobile, baterii şi alimentatoare – de toate pentru toţi găseşti aici. Şi e rost şi de tocmeală.
Ei, dar eu am venit să văd cu ochii mei ce-i ăla talcioc, să-i simt farmecul, pulsul de duminică dimineaţa. Să văd oamenii mai nevoiaşi sau mai înstăriţi cu toate expoziţiile lor bizare. Şi cât e oborul de mare, de aici încolo, pe rânduri paralele, sunt aşezaţi toţi negustorii de mărunţişuri care şi-au înşirat tacticos: radiouri, lanterne, radiatoare, piese de autoturisme, de biciclete, cuţite, conserve, bibelouri, pantofi scâlciaţi, yale, chei, şuruburi, casete, cd-uri, boxe, calculatoare desfăcute – din categoria obiectelor identificabile – la care se adaugă multe alte curiozităţi care necesită explicaţii amănunţite din partea vânzătorului.
Cum nu mi-a fost greu să identific lucrurile pentru care nu aveam nevoie de explicaţii, m-am oprit să-mi aleg, dintr-un teanc de cărţi pline de praf, “Rusoaica”, de Gib Mihăescu – amintire de la Obor procurată cu un leu. Înaintez printre priviri scrutătoare, grimase false, expresii indiferente sau curioase, zâmbete cordiale ori feţe indignate şi ostile. Ajung în cele din urmă la capătul amplasamentului şi am senzaţia c-am ajuns la hipodrom… Aici sunt vânzătorii de cai, care se mândresc cu puterea exemplarelor punându-le să tragă la căruţe cu roţile înfrânate.
O bufnitură îmi atrage atenţia înspre gardul înalt. Un cetăţean tocmai a luat contact cu pământul după ce a fentat intrarea principală la care se percepe taxa…
Oricum, astăzi am mai învăţat ceva despre talciocuri. Cei mai experimentaţi vin să obţină chilipiruri şi au, fiecare, strategia lor. Noroc că unii sunt binevoitori şi mai dezvăluie câte un secret. Aşa am aflat că niciodată nu trebuie să te arăţi foarte interesat de un obiect, chiar dacă ai da oricât pe el. Începi discuţia cu vânzătorul de departe, te prefaci că vrei să cumperi alte mărunţişuri şi, ca din întâmplare, arunci o întrebare legată de obiectul vizat. Sunt vânzători care nu se tocmesc prea mult pentru că şi-ar da marfa cu oricât numai să scoată un ban. Alţii cunosc valoarea vechiturilor şi ţin la preţ. Totuşi, se pare că cea mai eficientă metodă este să dai un tur prin piaţă şi să te interesezi de preţuri, apoi să pândeşti momentul în care vânzătorul pe care l-ai ales se pregăteşte de plecare. La plecare oricine e dispus să lase din preţ.
Ziua de târguieli se încheie la 12, chiar dacă lumea se cam risipeşte de pe la zece jumate. Şi acum ţi-e mai mare dragul să-i priveşti pe toţi plecând… Unii se îmbată de nu mai pot urca pe biciclete, alţii se îmbată de cad prin şanţuri, alţii pleacă îngânduraţi… şi mai sunt şi cei care pleacă cu zâmbetul pe buze. Se mai întâlnesc cunoscuţi la poarta oborului – “Eh, a ieşit ceva?”…. “Greu, da a ieşit de-o mămăligă…”
Nu poţi decât să presupui că toţi au un motiv de mulţumire: unii au vândut, alţii au cumpărat, au băut, s-au plimbat sau, motiv deloc de neglijat, au scăpat pentru o vreme de gura nevestelor.
Şi aşa şoseaua Râmnicu Sărat îşi schimbă sensul unic înspre oraş pe la orele prânzului… Cu biciclete, căruţe, maşini sau cărucioare, cu copii la subraţ si cu saci de mână… toţi vin de la obor.
Există în Brăila un loc în care poţi pătrunde doar duminica, dimineaţa, şi de unde poţi cumpăra fericire cu numai 50 de bani... Un visător ar descoperi aici praful uitării amestecat cu parfumul amintirilor de o viaţă, pe pleduri de speranţă aşternute. Privirile-i iscoditoare ar întâmpina doar priviri pierdute... Un om mai cu picioarele pe pământ descoperă însă aici doar praf şi vechituri. În loc de pleduri de speranţă, muşamale decolorate, jurnale vechi, saci de rafie, folii de tot soiul, şi hârtii îngălbenite. Şi totuşi, e unul şi acelaşi loc. E talciocul sau oborul, cum îi spun brăilenii.
Spre marginea oraşului, pe şoseaua Râmnicu Sărat, duminica în zori, e drum cu un singur sens. Cu biciclete, căruţe, maşini sau cărucioare, cu saci la subraţ si cu copii de mână, toţi merg la obor. Se duc cu treabă, se duc să câştige un ban, să caute chilipiruri sau… să caşte gura. 50 de bani intrarea de persoană, 4 ron taxa pentru maşină sau căruţă. Din spatele zidurilor de beton răzbat până în stradă larmă şi murmur neînţeles, iar peste toate astea, muzică de petrecere .
Dar cum ai trecut de zidul acela alb şi ai păşit în lumea talciocului, toate îţi sunt mai clare… Prima arătare de care mă minunez – o cârciumă despre care nu-mi pot închipui cum de mai stă în picioare şi din care iese fum ca dintr-un marfar, pe vremuri. Mici, bere, ţuică – cam ăsta ar fi tot meniul. Şi fără casetofonul casei, atmosfera nu ar mai fi la fel…
Dar chiar şi aici toate lucrurile au rostul lor. Rost pe care urmează să-l descopăr şi eu, nu înainte de a-mi aminti să fiu atentă la toţi cei prietenoşi cu buzunarele… altora.
Dacă treci deci de colţul vesel, încotro să o apuci? Pe stânga - platoul cu cherestea, scânduri, dulapi şi lemne de foc. Fumul micilor de la cârciumă amestecat cu mireasma tare de lemn ud îneacă nările şi stoarce lacrimi curioşilor care se aventurează într-aici. Pe dreapta, ferma animalelor – porcuşori legaţi de picioare şi vârâţi în portbagaje de maşini; porci în toată regula în locul banchetei din spate a vreunei dacia 1300; Milă, curiozitate, revoltă sau repulsie. Măcar un sentiment din toate astea te încearcă aici. Şi în timp ce mirosul greu de paie, sudoare şi animale sufocă răcoarea dimineţii, vocile se întrec între ele, oamenii se tocmesc, se indignează “Cum, numai cu-atât mai bine nu-l mai dau. Îl ţin acasă-n grajd şi gata”. – “Hai bre, mai lasă şi mata puţin…”
Spre mijlocul târgului îţi faci speranţa că se mai rarefiază aerul. Dar alte şi alte miasme îşi fac loc. Şi uite aşa mă trezesc că-mi gâdilă nările o aromă de cabanoşi fripţi. Vă spun eu, coşmelia asta e pusă strategic în buricu târgului. Dacă răzbaţi până la jumătatea oborului sigur eşti lihnit de foame şi atunci ce poate fi mai bun decât un cabanos la chiflă, care costă numai doi lei?
L-ai cumpărat? Foarte bine… Dar acum fii atent, că s-ar putea să păţeşti ca mine: era cât pe-aci să-mi stea pâinea-n gât. Pentru o clipă am avut senzaţia că urmează să mă calce o motocicletă. Din senin s-a pornit un huruit chiar în spatele meu: praful se ridica aşa ca un nor şi din spate se auzeau motoare ambalate la maxim. Ce-i drept mi-a venit inima la loc când am constatat că am nimerit în piaţa de motociclete şi biciclete. Aici să vezi de-alde gură cască. Pe vremuri de-astea nu se mai bagă lumea la aşa investiţii, dar curioşi care se inundă de fericire auzind scârţâit de roţi şi mirosind gaze de eşapament găseşti oricând.
Complet neavizată, pornesc mai departe, măcar să mă bucur în linşte de gustare… Piaţa de telefoane e un decor bun în scopul ăsta. Feţe de mobile, baterii şi alimentatoare – de toate pentru toţi găseşti aici. Şi e rost şi de tocmeală.
Ei, dar eu am venit să văd cu ochii mei ce-i ăla talcioc, să-i simt farmecul, pulsul de duminică dimineaţa. Să văd oamenii mai nevoiaşi sau mai înstăriţi cu toate expoziţiile lor bizare. Şi cât e oborul de mare, de aici încolo, pe rânduri paralele, sunt aşezaţi toţi negustorii de mărunţişuri care şi-au înşirat tacticos: radiouri, lanterne, radiatoare, piese de autoturisme, de biciclete, cuţite, conserve, bibelouri, pantofi scâlciaţi, yale, chei, şuruburi, casete, cd-uri, boxe, calculatoare desfăcute – din categoria obiectelor identificabile – la care se adaugă multe alte curiozităţi care necesită explicaţii amănunţite din partea vânzătorului.
Cum nu mi-a fost greu să identific lucrurile pentru care nu aveam nevoie de explicaţii, m-am oprit să-mi aleg, dintr-un teanc de cărţi pline de praf, “Rusoaica”, de Gib Mihăescu – amintire de la Obor procurată cu un leu. Înaintez printre priviri scrutătoare, grimase false, expresii indiferente sau curioase, zâmbete cordiale ori feţe indignate şi ostile. Ajung în cele din urmă la capătul amplasamentului şi am senzaţia c-am ajuns la hipodrom… Aici sunt vânzătorii de cai, care se mândresc cu puterea exemplarelor punându-le să tragă la căruţe cu roţile înfrânate.
O bufnitură îmi atrage atenţia înspre gardul înalt. Un cetăţean tocmai a luat contact cu pământul după ce a fentat intrarea principală la care se percepe taxa…
Oricum, astăzi am mai învăţat ceva despre talciocuri. Cei mai experimentaţi vin să obţină chilipiruri şi au, fiecare, strategia lor. Noroc că unii sunt binevoitori şi mai dezvăluie câte un secret. Aşa am aflat că niciodată nu trebuie să te arăţi foarte interesat de un obiect, chiar dacă ai da oricât pe el. Începi discuţia cu vânzătorul de departe, te prefaci că vrei să cumperi alte mărunţişuri şi, ca din întâmplare, arunci o întrebare legată de obiectul vizat. Sunt vânzători care nu se tocmesc prea mult pentru că şi-ar da marfa cu oricât numai să scoată un ban. Alţii cunosc valoarea vechiturilor şi ţin la preţ. Totuşi, se pare că cea mai eficientă metodă este să dai un tur prin piaţă şi să te interesezi de preţuri, apoi să pândeşti momentul în care vânzătorul pe care l-ai ales se pregăteşte de plecare. La plecare oricine e dispus să lase din preţ.
Ziua de târguieli se încheie la 12, chiar dacă lumea se cam risipeşte de pe la zece jumate. Şi acum ţi-e mai mare dragul să-i priveşti pe toţi plecând… Unii se îmbată de nu mai pot urca pe biciclete, alţii se îmbată de cad prin şanţuri, alţii pleacă îngânduraţi… şi mai sunt şi cei care pleacă cu zâmbetul pe buze. Se mai întâlnesc cunoscuţi la poarta oborului – “Eh, a ieşit ceva?”…. “Greu, da a ieşit de-o mămăligă…”
Nu poţi decât să presupui că toţi au un motiv de mulţumire: unii au vândut, alţii au cumpărat, au băut, s-au plimbat sau, motiv deloc de neglijat, au scăpat pentru o vreme de gura nevestelor.
Şi aşa şoseaua Râmnicu Sărat îşi schimbă sensul unic înspre oraş pe la orele prânzului… Cu biciclete, căruţe, maşini sau cărucioare, cu copii la subraţ si cu saci de mână… toţi vin de la obor.
Amintiri din studenţie - Prin Galaţi
O plimbare mai lungă pe faleza Galaţiului, într-o zi însorită, te conduce, inevitabil, la Moş Costache. Trecut de mult de şaizeci de ani şi susţinând cu încăpăţânare că încă e în floarea vârstei, bătrânelul este un obişnuit al locului. Pălăria de paie, decolorată şi desfundată în creştet, juvelnicul ponosit şi aproape veşnic gol, o undiţă cu greu încropită şi un scăunel de două palme sunt întregul lui arsenal.
E suficient să te aşezi lângă el şi să-l întrebi la modul cel mai serios:
-Încă n-a picat nimic, moş Costache?
-Nimic... E prea multă gălăgie, prea multă... cum îi zice... muzică şi-mi alungă toţi peştii. Au apărut terasele astea ca ciupercile după ploaie. Măcar că-s pustii, de nu le trece nimenea pragu, da de răsunat tot răsună să-ţi spargă timpanele drăcoveniile astea de le ziceţi voi muzică!
Exagerează, fireşte, dar nu trebuie decât să-i zâmbeşti binevoitor ca să-i dai de înţeles că eşti de acord. De aici încolo, în orice direcţie ar evolua conversaţia, moş Costache îşi va trage mai pe ceafă pălăria-i şifonată şi, pufăind prin colţul gurii din nelipsita-i pipă, va exclama: Tiiii, ce era pe vremuri portu aista...
Şi uite aşa, pe nebănuite, tonul bătrânelului care nu ţi-ar fi stârnit decât amuzamentul, se însufleţeşte brusc, iar ochii îi sclipesc pe sub sprâncenele stufoase. Nu ai cum să nu-l crezi....
-Ce era aici, moş Costache?
-Galaţii erau un alt oraş..... Din port de aici se întindea toată zarva... Nave care intrau şi ieşeau, căruţe care mişunau de-a valma, negustori turci, evrei, greci, ruşi, armeni, bulgari şi saşi, un du-te vino necontenit. Fierbea pur şi simplu. Când ajungeai aici nu puteai înainta – un metru la zece minute abia dacă făceai, de marea aglomeraţie de oameni, de trăsuri şi de hamali....
-Şi ce făcea toată lumea aia aici?
- Cum ce făcea? se indignează simpaticul bătrânel... Comerţ cu cereale de tot felul... Corăbii veneau aici tocmai din Anglia şi Galaţiu nostru aduna recolte din toată Moldova de le trimitea departe departe... De două-trei ori pe an soseau aici nu numai corăbii din porturile Mării Negre, din Crimeea, din Sinope, Ţarigrad, ci şi din Egipt şi chiar din Barbaria (Africa de Nord) care plecau de aici încărcate cu lemn din Moldova, cu stejar, cu corn, brad, da şi cu miere, ceară, sare, unt, silistră şi grâu, din care toţi locuitorii Moldovei trăgeau mari foloase...
-Da de unde ştii mata toate astea?
-De unde?! D’apăi de la bătrânii mei... Când eram aşa, mai mititel, de n-apucasem să mă ridic şi eu fecior, mă luam după tata şi bunică-meu, Dumnezeu să-i odihnească, tocmai la baltă la pescuit... (că vezi tu, de-aici am rămas şi eu cu microbu ăsta) Şi noaptea, în juru focului, câte şi mai câte poveşti nu auzeam eu despre frumuseţea asta de oraş....
-Da mai bine mi-ai spune cum era pe vremea matale, când erai aşa, mai tânăr...
-E drept, a fost frumos şi pe vremea mea.... Străzi late, pavate cu piatră – nu ca acuma, de n-ai loc să calci pe ele că dai prin gropi – de pe care se iţeau prăvălii, ateliere şi cârciumi... Şi noi, tinerii, ne întorceam dimineaţa cântând, de la chefuri, pe lângă felinare umbrite...
-Şi... domnişoarele...? Cum erau domnişoarele pe-atunci, moşule...
-Eheeee... domnişoarele.... Păi să le fi văzut cum se întreceau cu rochiile lor de paradă, pe-aici pe faleză, sau pe Domnească, spre înserat, şi cum chicoteau ascunzându-se în spatele voalurilor de la pălării... Până şi fetele mai sărace ieşeau la promenadă seara, în grupuri mari şi cu pălării mai ponosite decât astelalte, dar totdeauna mergeau pe celălalt trotuar decât cele bogate....
-Am auzit eu că se ţineau pe atunci şi nişte baluri de pomină....
-Baluri?! Chermeze, nu baluri! Se ţineau, cum nu, se ţineau lanţ şi perechile se făceau şi se desfăceau ca într-un vals... Din grădinile de vară răsunau numai romanţe şi vinul curgea mereu.... Au fost ani frumoşi... Şi noi ştiam să ne distrăm, ştiam să iubim şi să suferim... Nu cum faceţi voi acum... Da nu mai zic nimic să nu mă enervez că dacă mă enervez chiar că nu mai pică peştele deloc...
-Hai, nu te enerva... Mai bine mi-ai spune despre parcul ăsta de pe Domnească... Tot aşa mic şi amărât era pe vremuri...?
-Parcu ăsta de-i zici tu mic şi amărât e aici de pe la 1870... Şi Eminescu însuşi a trecut pe aici de mai multe ori... Înainte se întindea şi peste drum, de ambele părţi ale Domneascăi şi până mai încoace mergeam şi eu de ascultam acolo fanfara când ieşeam la plimbare...
-Eh, acum te cred şi eu că oftezi după vremurile alea....
Dar moş Costache nu mai aude nimic... Cu gândul cufundat în trecut şi în fumul gros de pipă... priveşte spre alte zări, mai senine, când mâinile nu-i tremurau decât de emoţie şi se întorcea în zori spre casă, fredonând romanţe, pe străzile unui târg pierdut astăzi în negura timpului...
E suficient să te aşezi lângă el şi să-l întrebi la modul cel mai serios:
-Încă n-a picat nimic, moş Costache?
-Nimic... E prea multă gălăgie, prea multă... cum îi zice... muzică şi-mi alungă toţi peştii. Au apărut terasele astea ca ciupercile după ploaie. Măcar că-s pustii, de nu le trece nimenea pragu, da de răsunat tot răsună să-ţi spargă timpanele drăcoveniile astea de le ziceţi voi muzică!
Exagerează, fireşte, dar nu trebuie decât să-i zâmbeşti binevoitor ca să-i dai de înţeles că eşti de acord. De aici încolo, în orice direcţie ar evolua conversaţia, moş Costache îşi va trage mai pe ceafă pălăria-i şifonată şi, pufăind prin colţul gurii din nelipsita-i pipă, va exclama: Tiiii, ce era pe vremuri portu aista...
Şi uite aşa, pe nebănuite, tonul bătrânelului care nu ţi-ar fi stârnit decât amuzamentul, se însufleţeşte brusc, iar ochii îi sclipesc pe sub sprâncenele stufoase. Nu ai cum să nu-l crezi....
-Ce era aici, moş Costache?
-Galaţii erau un alt oraş..... Din port de aici se întindea toată zarva... Nave care intrau şi ieşeau, căruţe care mişunau de-a valma, negustori turci, evrei, greci, ruşi, armeni, bulgari şi saşi, un du-te vino necontenit. Fierbea pur şi simplu. Când ajungeai aici nu puteai înainta – un metru la zece minute abia dacă făceai, de marea aglomeraţie de oameni, de trăsuri şi de hamali....
-Şi ce făcea toată lumea aia aici?
- Cum ce făcea? se indignează simpaticul bătrânel... Comerţ cu cereale de tot felul... Corăbii veneau aici tocmai din Anglia şi Galaţiu nostru aduna recolte din toată Moldova de le trimitea departe departe... De două-trei ori pe an soseau aici nu numai corăbii din porturile Mării Negre, din Crimeea, din Sinope, Ţarigrad, ci şi din Egipt şi chiar din Barbaria (Africa de Nord) care plecau de aici încărcate cu lemn din Moldova, cu stejar, cu corn, brad, da şi cu miere, ceară, sare, unt, silistră şi grâu, din care toţi locuitorii Moldovei trăgeau mari foloase...
-Da de unde ştii mata toate astea?
-De unde?! D’apăi de la bătrânii mei... Când eram aşa, mai mititel, de n-apucasem să mă ridic şi eu fecior, mă luam după tata şi bunică-meu, Dumnezeu să-i odihnească, tocmai la baltă la pescuit... (că vezi tu, de-aici am rămas şi eu cu microbu ăsta) Şi noaptea, în juru focului, câte şi mai câte poveşti nu auzeam eu despre frumuseţea asta de oraş....
-Da mai bine mi-ai spune cum era pe vremea matale, când erai aşa, mai tânăr...
-E drept, a fost frumos şi pe vremea mea.... Străzi late, pavate cu piatră – nu ca acuma, de n-ai loc să calci pe ele că dai prin gropi – de pe care se iţeau prăvălii, ateliere şi cârciumi... Şi noi, tinerii, ne întorceam dimineaţa cântând, de la chefuri, pe lângă felinare umbrite...
-Şi... domnişoarele...? Cum erau domnişoarele pe-atunci, moşule...
-Eheeee... domnişoarele.... Păi să le fi văzut cum se întreceau cu rochiile lor de paradă, pe-aici pe faleză, sau pe Domnească, spre înserat, şi cum chicoteau ascunzându-se în spatele voalurilor de la pălării... Până şi fetele mai sărace ieşeau la promenadă seara, în grupuri mari şi cu pălării mai ponosite decât astelalte, dar totdeauna mergeau pe celălalt trotuar decât cele bogate....
-Am auzit eu că se ţineau pe atunci şi nişte baluri de pomină....
-Baluri?! Chermeze, nu baluri! Se ţineau, cum nu, se ţineau lanţ şi perechile se făceau şi se desfăceau ca într-un vals... Din grădinile de vară răsunau numai romanţe şi vinul curgea mereu.... Au fost ani frumoşi... Şi noi ştiam să ne distrăm, ştiam să iubim şi să suferim... Nu cum faceţi voi acum... Da nu mai zic nimic să nu mă enervez că dacă mă enervez chiar că nu mai pică peştele deloc...
-Hai, nu te enerva... Mai bine mi-ai spune despre parcul ăsta de pe Domnească... Tot aşa mic şi amărât era pe vremuri...?
-Parcu ăsta de-i zici tu mic şi amărât e aici de pe la 1870... Şi Eminescu însuşi a trecut pe aici de mai multe ori... Înainte se întindea şi peste drum, de ambele părţi ale Domneascăi şi până mai încoace mergeam şi eu de ascultam acolo fanfara când ieşeam la plimbare...
-Eh, acum te cred şi eu că oftezi după vremurile alea....
Dar moş Costache nu mai aude nimic... Cu gândul cufundat în trecut şi în fumul gros de pipă... priveşte spre alte zări, mai senine, când mâinile nu-i tremurau decât de emoţie şi se întorcea în zori spre casă, fredonând romanţe, pe străzile unui târg pierdut astăzi în negura timpului...
Amintiri din studenţie - De vorbă cu un student la jurnalism
Despre Facultatea de Jurnalism… în provincie…
Pe Cristina am întâlnit-o la începutul anului universitar. Mică şi ciufulită, complet dezorientată, cu un şiret desfăcut la unul din adidaşi, de care doar ce se împiedicase. Pierdută parcă pe holul aproape pustiul al Facultăţii de Litere. „Nu ştii unde e U82? Am cam întârziat şi nu văd pe aici decât de-alde U15, U16, U17. Unde să dau eu de 82?!”. Doar i-am zâmbit şi i-am arătat sala cu mâna. Iar Cristina a zbughit entuziasmată la primul ei curs ca studentă la Jurnalism.
Astăzi, aceeaşi Cristina, puţin mai mare, tot ciufulită, pe treptele facultăţii, la soare, trăgând cu sete dintr-o ţigară....
Şi tu ai fereastră...?
Eh, fereastră... Aş fi vrut eu. Am încurcat borcanele şi am venit aiurea. Dacă nu ştiu să citesc oraru, aşa-mi trebuie. Şi să mă întorc acum în Micro 19 nu prea-mi vine.
Ştii, în caz că rămâi fără ţigări, e o sală de lectură aici în facultate, unde poţi să-ţi mai omori timpul...
Îs sătulă de lecturi. Numai lecturi şi conspecte am visat în ultima vreme. Parcă am dat la jurnalism ca să devorez biblioteci întregi. Şi culmea, că unele cărţi nici nu pot să-mi explic la ce-or să-mi folosească!
Facultatea asta nu prea e ce ţi-ai imaginat tu?
Mda, nu prea. Adică, mi se pare normal şi mie să citesc cărţi, să mă informez, să-mi fac o cultură generală... Da parcă prea numai cu asta mă ocup... şi nimic practic! Mi se pare aiurea să învăţ cum să fac lucruri doar citind, fără să le am în faţă sau fără să le experimentez în paralel.
Şi până la urmă ce ţi-ai imaginat tu?
Cum să zic... La început, abia terminasem liceul . Eram aşa bucuroasă că am intrat la jurnalism, şi încă printre primii, şi abia aşteptam să încep să fac ceva concret. Nu prea ştiam eu exact cu ce se mănâncă meseria asta, dar îmi plăcea tot ce văzusem la televizor, ascultam radio la greu, mai citeam şi câte un ziar... Mă încânta ideea. Speram să avem şi noi aici ceva laboratoare, aparatură, o cameră de filmat măcar. A trecut aproape un an şi eu n-am văzut nimic în singura sală care cică e laborator multimedia, în afară de nişte calculatoare... De care sigur găsesc la orice altă facultate m-aş duce.
De ce nu Bucureşti, Cristina? Dacă tot aveai atâta entuziasm...
Banii, distanţa de casă şi... mai ales admiterea. Aici am intrat cu dosar, acolo trebuia să dau examen de creativitate. Şi trebuie să recunosc că nu sunt vioara întâi la capitolul ăsta. Plus că nu mi se pare normal... inventezi ca să ai ocazia să înveţi o meserie în care invenţia e cel mai mare păcat?! Adică din câte ştiu eu, ca jurnalist, trebuie să scrii. Despre ce vezi sau despre ce nu vor alţii să vezi tu, să vadă întreaga lume. Nu să inventezi despre toate astea!
Deci nu regreţi că ai ales Galaţiul?
Într-un fel da... Mă gândesc că la Bucureşti mi-ar fi fost mai greu, dar aş fi avut mai multe posibilităţi, un alt fel de pregătire, poate mi-aş fi găsit mai uşor de lucru, chiar în domeniu. Plus că am auzit că acolo se fac cursuri cu oameni care lucrează efectiv în presă...
Să înţeleg că, pe lângă lipsa de aparatură, sunt şi profii o problemă?
Profii sunt ok... Cel puţin cei care chiar îşi fac treaba... Pentru că unii au şi alte activităţi pe lângă meseria de profesor, aşa că o neglijează pe asta... Ei ştiu multe, n-am ce să le reproşez, doar că, zic eu, le lipseşte activitatea continuă în mediul ăsta în care încearcă să ne iniţieze pe noi.
Ce-ţi displace cel mai mult la facultatea pe care o faci?
Mi se pare frustrant că îmi petrec vremea aici conspectând cărţi scrise de oameni care predau efectiv studenţilor de la Bucureşti. Şi mă simt parcă într-o lume izolată, ca şi cum eu aş avea parte de o altfel de pregătire, inferioară... E un sentiment tare neplăcut, dar până la urmă mi-am făcut-o cu mâna mea.
E clar că nu-ţi place să citeşti cărţi, dar îţi închipui că altfel de activităţi făcute aici în facultate te-ar ajuta mai mult?
Nu, de fapt, mi-am dat seama până la urmă că facultatea de jurnalism nu te poate face jurnalist. Îţi oferă doar un bagaj de cunoştinţe. Jurnalismul îl înveţi practicându-l efectiv. Şi mi-ar fi plăcut să avem şi noi ceva activităţi, să mergem la un ziar, la un post de radio, să vedem cum merge treaba în realitate. Şi să facem asta pe tot parcursul anului, nu doar în perioada de practică...
TV student nu e o oportunitate?
Ar putea fi, dar e un spaţiu atât de mic, avem posibilitatea să mergem doar o dată pe săptămână, noi cei de anul I, şi sunt mulţi studenţi care merg acolo, nu doar de la jurnalism – ceea ce iar nu mi se pare normal – şi fac lucruri pe care noi încă nu le-am învăţat... Despre filmări, regizează emisiuni, scriu ştiri. Eu mai am până acolo.
Care crezi că este calitatea absolut necesară oricărui jurnalist?
Neapărat trebuie să aibă sânge rece. Lucrezi cu oameni şi nu ştii niciodată la ce te poţi aştepta. Apar mereu surprize şi chiar pericole. E bine să-ţi păstrezi calmul în orice situaţie şi să acţionezi în aşa fel încât să-ţi fie cât mai bine.
Se vede că teoria ţi-ai însuşit-o bine. Rămâne de văzut practica... Până atunci, mai vrei jurnalism...?
Sigur. Nu renunţ aşa uşor. Nu până nu văd cu adevărat ce înseamnă asta. Iar insistenţa este o altă calitate obligatorie în presă.
Pe Cristina am întâlnit-o la începutul anului universitar. Mică şi ciufulită, complet dezorientată, cu un şiret desfăcut la unul din adidaşi, de care doar ce se împiedicase. Pierdută parcă pe holul aproape pustiul al Facultăţii de Litere. „Nu ştii unde e U82? Am cam întârziat şi nu văd pe aici decât de-alde U15, U16, U17. Unde să dau eu de 82?!”. Doar i-am zâmbit şi i-am arătat sala cu mâna. Iar Cristina a zbughit entuziasmată la primul ei curs ca studentă la Jurnalism.
Astăzi, aceeaşi Cristina, puţin mai mare, tot ciufulită, pe treptele facultăţii, la soare, trăgând cu sete dintr-o ţigară....
Şi tu ai fereastră...?
Eh, fereastră... Aş fi vrut eu. Am încurcat borcanele şi am venit aiurea. Dacă nu ştiu să citesc oraru, aşa-mi trebuie. Şi să mă întorc acum în Micro 19 nu prea-mi vine.
Ştii, în caz că rămâi fără ţigări, e o sală de lectură aici în facultate, unde poţi să-ţi mai omori timpul...
Îs sătulă de lecturi. Numai lecturi şi conspecte am visat în ultima vreme. Parcă am dat la jurnalism ca să devorez biblioteci întregi. Şi culmea, că unele cărţi nici nu pot să-mi explic la ce-or să-mi folosească!
Facultatea asta nu prea e ce ţi-ai imaginat tu?
Mda, nu prea. Adică, mi se pare normal şi mie să citesc cărţi, să mă informez, să-mi fac o cultură generală... Da parcă prea numai cu asta mă ocup... şi nimic practic! Mi se pare aiurea să învăţ cum să fac lucruri doar citind, fără să le am în faţă sau fără să le experimentez în paralel.
Şi până la urmă ce ţi-ai imaginat tu?
Cum să zic... La început, abia terminasem liceul . Eram aşa bucuroasă că am intrat la jurnalism, şi încă printre primii, şi abia aşteptam să încep să fac ceva concret. Nu prea ştiam eu exact cu ce se mănâncă meseria asta, dar îmi plăcea tot ce văzusem la televizor, ascultam radio la greu, mai citeam şi câte un ziar... Mă încânta ideea. Speram să avem şi noi aici ceva laboratoare, aparatură, o cameră de filmat măcar. A trecut aproape un an şi eu n-am văzut nimic în singura sală care cică e laborator multimedia, în afară de nişte calculatoare... De care sigur găsesc la orice altă facultate m-aş duce.
De ce nu Bucureşti, Cristina? Dacă tot aveai atâta entuziasm...
Banii, distanţa de casă şi... mai ales admiterea. Aici am intrat cu dosar, acolo trebuia să dau examen de creativitate. Şi trebuie să recunosc că nu sunt vioara întâi la capitolul ăsta. Plus că nu mi se pare normal... inventezi ca să ai ocazia să înveţi o meserie în care invenţia e cel mai mare păcat?! Adică din câte ştiu eu, ca jurnalist, trebuie să scrii. Despre ce vezi sau despre ce nu vor alţii să vezi tu, să vadă întreaga lume. Nu să inventezi despre toate astea!
Deci nu regreţi că ai ales Galaţiul?
Într-un fel da... Mă gândesc că la Bucureşti mi-ar fi fost mai greu, dar aş fi avut mai multe posibilităţi, un alt fel de pregătire, poate mi-aş fi găsit mai uşor de lucru, chiar în domeniu. Plus că am auzit că acolo se fac cursuri cu oameni care lucrează efectiv în presă...
Să înţeleg că, pe lângă lipsa de aparatură, sunt şi profii o problemă?
Profii sunt ok... Cel puţin cei care chiar îşi fac treaba... Pentru că unii au şi alte activităţi pe lângă meseria de profesor, aşa că o neglijează pe asta... Ei ştiu multe, n-am ce să le reproşez, doar că, zic eu, le lipseşte activitatea continuă în mediul ăsta în care încearcă să ne iniţieze pe noi.
Ce-ţi displace cel mai mult la facultatea pe care o faci?
Mi se pare frustrant că îmi petrec vremea aici conspectând cărţi scrise de oameni care predau efectiv studenţilor de la Bucureşti. Şi mă simt parcă într-o lume izolată, ca şi cum eu aş avea parte de o altfel de pregătire, inferioară... E un sentiment tare neplăcut, dar până la urmă mi-am făcut-o cu mâna mea.
E clar că nu-ţi place să citeşti cărţi, dar îţi închipui că altfel de activităţi făcute aici în facultate te-ar ajuta mai mult?
Nu, de fapt, mi-am dat seama până la urmă că facultatea de jurnalism nu te poate face jurnalist. Îţi oferă doar un bagaj de cunoştinţe. Jurnalismul îl înveţi practicându-l efectiv. Şi mi-ar fi plăcut să avem şi noi ceva activităţi, să mergem la un ziar, la un post de radio, să vedem cum merge treaba în realitate. Şi să facem asta pe tot parcursul anului, nu doar în perioada de practică...
TV student nu e o oportunitate?
Ar putea fi, dar e un spaţiu atât de mic, avem posibilitatea să mergem doar o dată pe săptămână, noi cei de anul I, şi sunt mulţi studenţi care merg acolo, nu doar de la jurnalism – ceea ce iar nu mi se pare normal – şi fac lucruri pe care noi încă nu le-am învăţat... Despre filmări, regizează emisiuni, scriu ştiri. Eu mai am până acolo.
Care crezi că este calitatea absolut necesară oricărui jurnalist?
Neapărat trebuie să aibă sânge rece. Lucrezi cu oameni şi nu ştii niciodată la ce te poţi aştepta. Apar mereu surprize şi chiar pericole. E bine să-ţi păstrezi calmul în orice situaţie şi să acţionezi în aşa fel încât să-ţi fie cât mai bine.
Se vede că teoria ţi-ai însuşit-o bine. Rămâne de văzut practica... Până atunci, mai vrei jurnalism...?
Sigur. Nu renunţ aşa uşor. Nu până nu văd cu adevărat ce înseamnă asta. Iar insistenţa este o altă calitate obligatorie în presă.
Amintiri din studenţie - Anchetă jucării periculoase
Oriunde vezi copii, sunt şi jucării. De-a ce s-or fi jucând ei tot timpul...? Le place s-o facă pe mama sau pe tata, pe doctorul, pe doamna profesoară şi câte idei nu le mai trec prin cap. Dar v-aţi gândit vreodată că în spatele acostor jocuri plăcute şi inocente se ascunde un joc de viaţă şi de moarte? Că există jucării care pot răni grav un copil sau chiar îi pot lua viaţa...?
Tocmai pentru a atrage atenţia asupra pericolului pe care îl reprezintă unele jucării, publicaţia noastră a făcut un mic raid prin magazinele pentru copii din Brăila.
Prima oprire – magazinul Materna. Cine nu-l ştie... pe strada Republicii, cu vitrine mari, jucării care mai de care mai colorate, înghesuite la geam de-ţi atrag atenţia de la o poştă. Dacă treci cu copilul pe-acolo, sigur nu scapi fără să scoţi nişte bani din buzunar. Până şi mie mi-e greu să-l admir doar din stradă. Aşa că pătrund în ceea ce se cheamă universul copiilor. Specialitatea casei – jucăriile de pluş: colorate, parfumate, moi şi pufoase, unele scot cele mai amuzante sunete. Pe care să o aleg? Mă hotărăsc, şi nu uşor, pentru una. Vreau totuşi să citesc o etichetă, ceva. Oare din ce e făcută? Cum trebuie întreţinută, în ce condiţii pot să o spăl? Pentru ce vârstă e recomandată? De unde e adusă? Cine a produs-o? Multe întrebări îmi vin în gând, dar... niciun răspuns. Nu pentru maimuţica pe care o ţin în mână. Şi asta pentru că nu are nicio etichetă.... Nu-mi pierd încrederea şi continui să caut în coşul imens cu jucării. Şi uite una cu o etichetă pe care zic eu, la prima vedere, că am ce citi. La a doua vedere însă situaţia devine clară: am ce citi, dar nu ştiu să citesc... în germană! Ajutorul vânzătoarei nu-mi surâde – îmi recomandă coşul cu produse ale căror instrucţiuni sunt în engleză... Şi ce dacă eu ştiu engleză. Câte alte persoane care le cumpără se uită la rândurile alea mici şi înghesuite de parcă ar fi în chineză?
Trăgând linie, dacă vii la Materna şi reuşeşti să nu te laşi furat de spectacolul vizual şi, mai ales, să rămâi insensibil la insistenţele copilului, mai trebuie să fii atent la câteva lucruri: instrucţiunile de folosire ale jucăriilor, puful care se desprinde uşor de pe unele dintre ele şi fundiţele, jnururile şi clopoţeii metalici pe care cei mici le pot desface şi cu care se pot răni.
De aici mai fac câţiva paşi pe Republicii, dar de data asta optez pentru o librărie. Librăria Mihai Eminescu. Truse pentru copii... Cum să fii un adevărat doctor dacă nu ai o trusă de prim ajutor, fie ea şi din plastic. Ce să-i dai păpuşii să mănânce dacă nu ai un aragaz, o masă, tacâmuri, un coş cu fructe... din nou, fie ele şi din plastic. „Set accesorii bebe”, „Set frumuseţe 13 piese”, „Bucătărie 3 în 1 fresh market” sunt doar câteva exemple din categoria seturilor de jucării pe care orice copil şi le-ar dori. Şi pe care cei mai mulţi părinţi le-ar cumpăra. Unde se poate ascunde pericolul în situaţia asta? Orice set trebuie să aibă cât mai multe piese, dar majoritatea sunt foarte mici. Pantofiori, oglindă, pieptăn – nu par lucruri pe care le-ai băga în gură. Copiii însă nu gândesc la fel. De fapt ei nu prea gândesc, mai ales când vine vorba de obiecte mici şi colorate. La fel e şi cazul produselor care imită mâncarea – ele pot ispiti cu siguranţă un micuţ.
Pe cât de încântătoare pot fi aceste produse pentru copii, pe atât de periculoase se pot dovedi. Vârsta minimă de utilizare şi instrucţiunile de folosire sunt foarte importante când vreţi să alegeţi un asemenea set pentru un copil.
Ar mai fi multe locuri în care să admiri jucării, dar unul nu trebuie pierdut din vedere: piaţa Concordia – modul cu produse pentru copii. Mozaic de culori afişat la geam. Ce ascunde el? Tot soiul de jucării chinezeşti. O să spuneţi că oricum cele mai multe modele pe care le-am văzut până acum tot chinezeşti erau. Adevărat, numai că celelalte măcar aveau pe ele o etichetă cu importatorul sau erau traduse în română.
Aici însă, cât vezi cu ochii, cele mai curioase nimicuri şi jucării năstrujnice, micuţe, simpliste, strident colorate, uşor de spart sau de demontat... Cu muchii ascuţite, cu biluţe şi componente care se desfac uşor. Ce constat eu aici – vopseaua de proastă calitate, care se decojeşte uşor de pe jucării. Maşinuţele sunt prost asamblate, iar rotiţele se desprind, nefiind turnate întregi, ci îmbinate din două jumătăţi, care se pot desface accidental. Personal, în timpul minuţioasei analize, mă trezesc cu o rotiţă în mână şi nu mai nimeresc să o ascund în raft... În concluzie, găseşti aici cam tot ce nu ai vrea să laşi pe mâna unui copil nesupravegheat.
Călătoria mea continuă pe la alte câteva magazine cu jucării, unde găsesc şi bune şi rele, dar, ştiţi cum e, cele rele sar mai uşor în ochi! Cele mai comune nereguli pe care le-am constatat sunt următoarele: păpuşi de plastic superficial îmbinate, ale căror elemente se pot desprinde uşor de corp şi al căror păr nu este suficient de bine prins; păpuşi cu accesorii de dimensiuni prea mici, care pot provoca uşor accidente stupide copiilor mici; jucării umplute cu vatelină sau alte materiale moi care nu sunt foarte bine cusute; jucării care prezintă fire, şnururi, cabluri mai lungi pe care copilul şi le poate răsuci în jurul gâtului în timpul jocului; jucării din materiale dure sau casante, cu părţi detaşabile. Chiar şi cele mai banale pot pune în pericol sănătatea sau viaţa copilului dumneavoastră.
Problema este că deşi există un cadru legal dezvoltat atât la nivel naţional cât şi susţinut la nivel european, avem în serviciul nostru Agenţia Naţională pentru Protecţia Consumatorului, avem anchetele şi controalele acestei instituţii care se finalizează cu retragerea de pe piaţă a numeroase jucării, totuşi, ne confruntăm în continuare cu accidente în rândul copiilor mici, accidente provocate de jucării cu grad sporit de risc. Cineva este responsabil pentru această situaţie...
Fără îndoială statul ar trebui să verifice cu şi mai multă stricteţe respectarea legilor privind siguranţa jucăriilor. Mai condamnabilă însă este ignoranţa şi nesimţirea comercianţilor şi importatorilor care nu au alt scop decât acela de a se îmbogăţi cu orice preţ, care pun în pericol sănătatea copiilor noştri prin promovarea unor produse dăunătoare, profitând de lipsa de informare a celor mai mulţi dintre noi. Pentru aceştia ar trebui să existe pedepse mult mai aspre decât confiscarea jucăriilor scoase la vânzare. Câte vieţi vor mai trebui să fie afectate sau pierdute pentru ca cineva să plătească cu adevărat? Asta pentru că există într-adevăr jucării mai mult decât periculoase, există jucării ucigaşe şi există oameni fără scrupule care ni le afişează în faţă cu niciun alt scop decât bunăstarea personală, bunăstare clădită pe suferinţa altora, pe suferinţa noastră. Zece minute în care să ne oprim şi să privim cu atenţie jucăria pentru care urmează să scoatem bani din buzunar e un preţ infim pentru siguranţa familiei noastre şi este, totodată, singura cale de a ne proteja, cel puţin deocamdată, de cei care întreţin cu bună ştiinţă o situaţie atât de periculoasă.
Tocmai pentru a atrage atenţia asupra pericolului pe care îl reprezintă unele jucării, publicaţia noastră a făcut un mic raid prin magazinele pentru copii din Brăila.
Prima oprire – magazinul Materna. Cine nu-l ştie... pe strada Republicii, cu vitrine mari, jucării care mai de care mai colorate, înghesuite la geam de-ţi atrag atenţia de la o poştă. Dacă treci cu copilul pe-acolo, sigur nu scapi fără să scoţi nişte bani din buzunar. Până şi mie mi-e greu să-l admir doar din stradă. Aşa că pătrund în ceea ce se cheamă universul copiilor. Specialitatea casei – jucăriile de pluş: colorate, parfumate, moi şi pufoase, unele scot cele mai amuzante sunete. Pe care să o aleg? Mă hotărăsc, şi nu uşor, pentru una. Vreau totuşi să citesc o etichetă, ceva. Oare din ce e făcută? Cum trebuie întreţinută, în ce condiţii pot să o spăl? Pentru ce vârstă e recomandată? De unde e adusă? Cine a produs-o? Multe întrebări îmi vin în gând, dar... niciun răspuns. Nu pentru maimuţica pe care o ţin în mână. Şi asta pentru că nu are nicio etichetă.... Nu-mi pierd încrederea şi continui să caut în coşul imens cu jucării. Şi uite una cu o etichetă pe care zic eu, la prima vedere, că am ce citi. La a doua vedere însă situaţia devine clară: am ce citi, dar nu ştiu să citesc... în germană! Ajutorul vânzătoarei nu-mi surâde – îmi recomandă coşul cu produse ale căror instrucţiuni sunt în engleză... Şi ce dacă eu ştiu engleză. Câte alte persoane care le cumpără se uită la rândurile alea mici şi înghesuite de parcă ar fi în chineză?
Trăgând linie, dacă vii la Materna şi reuşeşti să nu te laşi furat de spectacolul vizual şi, mai ales, să rămâi insensibil la insistenţele copilului, mai trebuie să fii atent la câteva lucruri: instrucţiunile de folosire ale jucăriilor, puful care se desprinde uşor de pe unele dintre ele şi fundiţele, jnururile şi clopoţeii metalici pe care cei mici le pot desface şi cu care se pot răni.
De aici mai fac câţiva paşi pe Republicii, dar de data asta optez pentru o librărie. Librăria Mihai Eminescu. Truse pentru copii... Cum să fii un adevărat doctor dacă nu ai o trusă de prim ajutor, fie ea şi din plastic. Ce să-i dai păpuşii să mănânce dacă nu ai un aragaz, o masă, tacâmuri, un coş cu fructe... din nou, fie ele şi din plastic. „Set accesorii bebe”, „Set frumuseţe 13 piese”, „Bucătărie 3 în 1 fresh market” sunt doar câteva exemple din categoria seturilor de jucării pe care orice copil şi le-ar dori. Şi pe care cei mai mulţi părinţi le-ar cumpăra. Unde se poate ascunde pericolul în situaţia asta? Orice set trebuie să aibă cât mai multe piese, dar majoritatea sunt foarte mici. Pantofiori, oglindă, pieptăn – nu par lucruri pe care le-ai băga în gură. Copiii însă nu gândesc la fel. De fapt ei nu prea gândesc, mai ales când vine vorba de obiecte mici şi colorate. La fel e şi cazul produselor care imită mâncarea – ele pot ispiti cu siguranţă un micuţ.
Pe cât de încântătoare pot fi aceste produse pentru copii, pe atât de periculoase se pot dovedi. Vârsta minimă de utilizare şi instrucţiunile de folosire sunt foarte importante când vreţi să alegeţi un asemenea set pentru un copil.
Ar mai fi multe locuri în care să admiri jucării, dar unul nu trebuie pierdut din vedere: piaţa Concordia – modul cu produse pentru copii. Mozaic de culori afişat la geam. Ce ascunde el? Tot soiul de jucării chinezeşti. O să spuneţi că oricum cele mai multe modele pe care le-am văzut până acum tot chinezeşti erau. Adevărat, numai că celelalte măcar aveau pe ele o etichetă cu importatorul sau erau traduse în română.
Aici însă, cât vezi cu ochii, cele mai curioase nimicuri şi jucării năstrujnice, micuţe, simpliste, strident colorate, uşor de spart sau de demontat... Cu muchii ascuţite, cu biluţe şi componente care se desfac uşor. Ce constat eu aici – vopseaua de proastă calitate, care se decojeşte uşor de pe jucării. Maşinuţele sunt prost asamblate, iar rotiţele se desprind, nefiind turnate întregi, ci îmbinate din două jumătăţi, care se pot desface accidental. Personal, în timpul minuţioasei analize, mă trezesc cu o rotiţă în mână şi nu mai nimeresc să o ascund în raft... În concluzie, găseşti aici cam tot ce nu ai vrea să laşi pe mâna unui copil nesupravegheat.
Călătoria mea continuă pe la alte câteva magazine cu jucării, unde găsesc şi bune şi rele, dar, ştiţi cum e, cele rele sar mai uşor în ochi! Cele mai comune nereguli pe care le-am constatat sunt următoarele: păpuşi de plastic superficial îmbinate, ale căror elemente se pot desprinde uşor de corp şi al căror păr nu este suficient de bine prins; păpuşi cu accesorii de dimensiuni prea mici, care pot provoca uşor accidente stupide copiilor mici; jucării umplute cu vatelină sau alte materiale moi care nu sunt foarte bine cusute; jucării care prezintă fire, şnururi, cabluri mai lungi pe care copilul şi le poate răsuci în jurul gâtului în timpul jocului; jucării din materiale dure sau casante, cu părţi detaşabile. Chiar şi cele mai banale pot pune în pericol sănătatea sau viaţa copilului dumneavoastră.
Problema este că deşi există un cadru legal dezvoltat atât la nivel naţional cât şi susţinut la nivel european, avem în serviciul nostru Agenţia Naţională pentru Protecţia Consumatorului, avem anchetele şi controalele acestei instituţii care se finalizează cu retragerea de pe piaţă a numeroase jucării, totuşi, ne confruntăm în continuare cu accidente în rândul copiilor mici, accidente provocate de jucării cu grad sporit de risc. Cineva este responsabil pentru această situaţie...
Fără îndoială statul ar trebui să verifice cu şi mai multă stricteţe respectarea legilor privind siguranţa jucăriilor. Mai condamnabilă însă este ignoranţa şi nesimţirea comercianţilor şi importatorilor care nu au alt scop decât acela de a se îmbogăţi cu orice preţ, care pun în pericol sănătatea copiilor noştri prin promovarea unor produse dăunătoare, profitând de lipsa de informare a celor mai mulţi dintre noi. Pentru aceştia ar trebui să existe pedepse mult mai aspre decât confiscarea jucăriilor scoase la vânzare. Câte vieţi vor mai trebui să fie afectate sau pierdute pentru ca cineva să plătească cu adevărat? Asta pentru că există într-adevăr jucării mai mult decât periculoase, există jucării ucigaşe şi există oameni fără scrupule care ni le afişează în faţă cu niciun alt scop decât bunăstarea personală, bunăstare clădită pe suferinţa altora, pe suferinţa noastră. Zece minute în care să ne oprim şi să privim cu atenţie jucăria pentru care urmează să scoatem bani din buzunar e un preţ infim pentru siguranţa familiei noastre şi este, totodată, singura cale de a ne proteja, cel puţin deocamdată, de cei care întreţin cu bună ştiinţă o situaţie atât de periculoasă.
Amintiri din studenţie - Noaptea de Înviere
Sâmbătă noaptea. E seara de ajun a Învierii şi micul oraş, care altădată picotea la adăpostul umbrelor, se află acum într-o mocnită aşteptare şi forfotă. Singura noapte din an în care întunericul lasă loc luminii, acelei lumini care vesteşte noua viaţă a lui Iisus - ajutorul şi speranţa tuturor celor care cred în ea şi o cinstesc cu evlavie. An de an, în Noaptea de Înviere, toată suflarea creştină se adună în faţa bisericilor, aşteptând cu credinţă Lumina.
Pornesc la drum prin noapte şi mă alătur grupurilor de tineri care se preumblă la întâmplare pe străzi. Pe măsură ce timpul se scurge, străzile devin tot mai animate. Pâlcuri de oameni roiesc de pe alei şi străduţe întortocheate. Tineri veseli şi entuziaşti, care probabil au început puţin mai devreme să sărbătorească învierea Domnului, cupluri de bătrâni care se ţin de braţ şi înaintează smeriţi şi plini de evlavie, familii tinere care îşi duc copiii să fie martori la miracolul Învierii. Îmi atrage atenţia un copilaş de vreo cinci anişori care abia îşi târâie paşii. Mama, mult prea antrenată într-o conversaţie cu o prietenă, îl ignoră, iar micuţul îşi şterge născucul cârn cu mâneca gecuţei, vădit deranjat că nu a fost lăsat acasă, să doarmă, la o oră aşa de târzie.
Peste tot culori pestriţe, un adevărat mozaic, de parcă doliul pentru Cel încă mort a fost de mult uitat... Amestec greu de parfumuri, semn că unii s-au primenit cu zel exagerat de sărbătoare... Rumoare din care prind ici un „Gata, ai făcut şi friptura?”, colo un „Al meu deja a băut cam mult” şi puţin mai încolo un „N-am mai găsit lumânări din alea de care mi-ai zis tu”
Chiar şi într-un oraş mic cum este Brăila poate fi dificil să te hotărăşti la ce biserică să mergi la slujbă. În 2010 însă voi spune „Hristos a înviat!” la Catedrala „Naşterea Domnului”. Cum în Catedrală deja nu mai ai loc nici să arunci un ac, îmi aleg un colţ mai retras de unde pot observa mai bine priveliştea... Privelişte parcă tot mai sumbră de la an la an. Privind la toţi oamenii adunaţi aici înţelegi cu tristeţe că pentru cei mai mulţi mersul la biserică în zi de sărbătoare e mai mult o modă, un eveniment social...
Vezi tineri ţinând într-o mână lumânarea şi într-alta o cutie de bere, tot tineri care şi-au cam pierdut răbdarea, pentru care e prea greu de suportat „suferinţa” de a sta în picioare şi care s-au şi aşezat pe câte o bordură să se odihnească. Veselia caldă şi blândă pe care ai aştepta-o într-un moment atât de solemn e spartă din când în când de râsete exagerate, nefireşti. Simţi în aer agitaţia şi nerăbdarea, dar e greu de spus dacă e nerăbdarea de a primi lumina sfântă sau aceea de a se întoarce acasă la masa încărcată cu bucate...
Mult mai puţini, şi totuşi aici prezenţi, sunt cei care trăiesc din plin misterul, taina cea mai adâncă. Citeşti în ochii lor credinţa, speranţa, lumina şi bucuria. Ei sunt cei care s-au pregătit vreme de şapte săptămâni cu sufletul, cu trupul şi cu casa, toate curăţite în această noapte. Ei sunt cu adevărat emoţionaţi de o bucurie neîncăpută în cuvinte. Iar ea este o fetiţă de vreo 12 ani care aşteaptă tăcută, cu ochii în pământ şi lumânarea în mâna-i tremurândă, miezul nopţii... Poate cea mai curată prezenţă dintr-un tablou atât de curios.
Şi iată că preotul iese în mijlocul tuturor, cu lumânarea aprinsă, rostind de trei ori „Veniţi de luaţi Lumină!”. Iar lumina se răspândeşte din mână în mână, cu bucurie şi cu vestirea „Hristos a Înviat!”. „Adevărat a Înviat!”, răspundem cu toţii, ca un cor pregătit din vreme, de fapt de aproape 2 000 de ani de istorie creştină... Şi îmi pare că în acea clipă cu toţii suntem egali, măcar pentru puţină vreme. Luăm Lumina Sfântă... Fumul greu al lumânărilor ne gâdilă nările şi se ridică înspre cerul rece şi înstelat către care continuă să răsune cuvinte:
„A înviat Hristos şi a biruit moartea! A înviat Hristos şi ne-a redat nemurirea! A înviat Hristos şi ne-a ridicat din pulbere la veşnicie! A înviat Hristos, ne-a vindecat de absurd şi a dat sens vieţii! A înviat Hristos, noi toţi vom învia!” Dar câţi mai rămân să asculte cuvinte ce mângâie sufletul, câţi stau la întreaga slujbă de Înviere...? Cei mai mulţi revin în limuzină, în vilă, în apartament, în cocioabă, pe străzi sau sub cerul liber. După rânduială, nu neapărat după merit.... Şi în timp ce clopotele bat, telefoanele mobile încep să sune în neştire, iar în jurul meu oameni urlă entuziasmaţi la telefoane „Hristos a înviat, băăăă!”....
Pornesc la drum prin noapte şi mă alătur grupurilor de tineri care se preumblă la întâmplare pe străzi. Pe măsură ce timpul se scurge, străzile devin tot mai animate. Pâlcuri de oameni roiesc de pe alei şi străduţe întortocheate. Tineri veseli şi entuziaşti, care probabil au început puţin mai devreme să sărbătorească învierea Domnului, cupluri de bătrâni care se ţin de braţ şi înaintează smeriţi şi plini de evlavie, familii tinere care îşi duc copiii să fie martori la miracolul Învierii. Îmi atrage atenţia un copilaş de vreo cinci anişori care abia îşi târâie paşii. Mama, mult prea antrenată într-o conversaţie cu o prietenă, îl ignoră, iar micuţul îşi şterge născucul cârn cu mâneca gecuţei, vădit deranjat că nu a fost lăsat acasă, să doarmă, la o oră aşa de târzie.
Peste tot culori pestriţe, un adevărat mozaic, de parcă doliul pentru Cel încă mort a fost de mult uitat... Amestec greu de parfumuri, semn că unii s-au primenit cu zel exagerat de sărbătoare... Rumoare din care prind ici un „Gata, ai făcut şi friptura?”, colo un „Al meu deja a băut cam mult” şi puţin mai încolo un „N-am mai găsit lumânări din alea de care mi-ai zis tu”
Chiar şi într-un oraş mic cum este Brăila poate fi dificil să te hotărăşti la ce biserică să mergi la slujbă. În 2010 însă voi spune „Hristos a înviat!” la Catedrala „Naşterea Domnului”. Cum în Catedrală deja nu mai ai loc nici să arunci un ac, îmi aleg un colţ mai retras de unde pot observa mai bine priveliştea... Privelişte parcă tot mai sumbră de la an la an. Privind la toţi oamenii adunaţi aici înţelegi cu tristeţe că pentru cei mai mulţi mersul la biserică în zi de sărbătoare e mai mult o modă, un eveniment social...
Vezi tineri ţinând într-o mână lumânarea şi într-alta o cutie de bere, tot tineri care şi-au cam pierdut răbdarea, pentru care e prea greu de suportat „suferinţa” de a sta în picioare şi care s-au şi aşezat pe câte o bordură să se odihnească. Veselia caldă şi blândă pe care ai aştepta-o într-un moment atât de solemn e spartă din când în când de râsete exagerate, nefireşti. Simţi în aer agitaţia şi nerăbdarea, dar e greu de spus dacă e nerăbdarea de a primi lumina sfântă sau aceea de a se întoarce acasă la masa încărcată cu bucate...
Mult mai puţini, şi totuşi aici prezenţi, sunt cei care trăiesc din plin misterul, taina cea mai adâncă. Citeşti în ochii lor credinţa, speranţa, lumina şi bucuria. Ei sunt cei care s-au pregătit vreme de şapte săptămâni cu sufletul, cu trupul şi cu casa, toate curăţite în această noapte. Ei sunt cu adevărat emoţionaţi de o bucurie neîncăpută în cuvinte. Iar ea este o fetiţă de vreo 12 ani care aşteaptă tăcută, cu ochii în pământ şi lumânarea în mâna-i tremurândă, miezul nopţii... Poate cea mai curată prezenţă dintr-un tablou atât de curios.
Şi iată că preotul iese în mijlocul tuturor, cu lumânarea aprinsă, rostind de trei ori „Veniţi de luaţi Lumină!”. Iar lumina se răspândeşte din mână în mână, cu bucurie şi cu vestirea „Hristos a Înviat!”. „Adevărat a Înviat!”, răspundem cu toţii, ca un cor pregătit din vreme, de fapt de aproape 2 000 de ani de istorie creştină... Şi îmi pare că în acea clipă cu toţii suntem egali, măcar pentru puţină vreme. Luăm Lumina Sfântă... Fumul greu al lumânărilor ne gâdilă nările şi se ridică înspre cerul rece şi înstelat către care continuă să răsune cuvinte:
„A înviat Hristos şi a biruit moartea! A înviat Hristos şi ne-a redat nemurirea! A înviat Hristos şi ne-a ridicat din pulbere la veşnicie! A înviat Hristos, ne-a vindecat de absurd şi a dat sens vieţii! A înviat Hristos, noi toţi vom învia!” Dar câţi mai rămân să asculte cuvinte ce mângâie sufletul, câţi stau la întreaga slujbă de Înviere...? Cei mai mulţi revin în limuzină, în vilă, în apartament, în cocioabă, pe străzi sau sub cerul liber. După rânduială, nu neapărat după merit.... Şi în timp ce clopotele bat, telefoanele mobile încep să sune în neştire, iar în jurul meu oameni urlă entuziasmaţi la telefoane „Hristos a înviat, băăăă!”....
Abonați-vă la:
Postări (Atom)