Amintiri din studenţie - La talcioc

Cuie strâmbe, roţi pătrate, doar aici găseşti de toate...

Există în Brăila un loc în care poţi pătrunde doar duminica, dimineaţa, şi de unde poţi cumpăra fericire cu numai 50 de bani... Un visător ar descoperi aici praful uitării amestecat cu parfumul amintirilor de o viaţă, pe pleduri de speranţă aşternute. Privirile-i iscoditoare ar întâmpina doar priviri pierdute... Un om mai cu picioarele pe pământ descoperă însă aici doar praf şi vechituri. În loc de pleduri de speranţă, muşamale decolorate, jurnale vechi, saci de rafie, folii de tot soiul, şi hârtii îngălbenite. Şi totuşi, e unul şi acelaşi loc. E talciocul sau oborul, cum îi spun brăilenii.

Spre marginea oraşului, pe şoseaua Râmnicu Sărat, duminica în zori, e drum cu un singur sens. Cu biciclete, căruţe, maşini sau cărucioare, cu saci la subraţ si cu copii de mână, toţi merg la obor. Se duc cu treabă, se duc să câştige un ban, să caute chilipiruri sau… să caşte gura. 50 de bani intrarea de persoană, 4 ron taxa pentru maşină sau căruţă. Din spatele zidurilor de beton răzbat până în stradă larmă şi murmur neînţeles, iar peste toate astea, muzică de petrecere .
Dar cum ai trecut de zidul acela alb şi ai păşit în lumea talciocului, toate îţi sunt mai clare… Prima arătare de care mă minunez – o cârciumă despre care nu-mi pot închipui cum de mai stă în picioare şi din care iese fum ca dintr-un marfar, pe vremuri. Mici, bere, ţuică – cam ăsta ar fi tot meniul. Şi fără casetofonul casei, atmosfera nu ar mai fi la fel…
Dar chiar şi aici toate lucrurile au rostul lor. Rost pe care urmează să-l descopăr şi eu, nu înainte de a-mi aminti să fiu atentă la toţi cei prietenoşi cu buzunarele… altora.
Dacă treci deci de colţul vesel, încotro să o apuci? Pe stânga - platoul cu cherestea, scânduri, dulapi şi lemne de foc. Fumul micilor de la cârciumă amestecat cu mireasma tare de lemn ud îneacă nările şi stoarce lacrimi curioşilor care se aventurează într-aici. Pe dreapta, ferma animalelor – porcuşori legaţi de picioare şi vârâţi în portbagaje de maşini; porci în toată regula în locul banchetei din spate a vreunei dacia 1300; Milă, curiozitate, revoltă sau repulsie. Măcar un sentiment din toate astea te încearcă aici. Şi în timp ce mirosul greu de paie, sudoare şi animale sufocă răcoarea dimineţii, vocile se întrec între ele, oamenii se tocmesc, se indignează “Cum, numai cu-atât mai bine nu-l mai dau. Îl ţin acasă-n grajd şi gata”. – “Hai bre, mai lasă şi mata puţin…”
Spre mijlocul târgului îţi faci speranţa că se mai rarefiază aerul. Dar alte şi alte miasme îşi fac loc. Şi uite aşa mă trezesc că-mi gâdilă nările o aromă de cabanoşi fripţi. Vă spun eu, coşmelia asta e pusă strategic în buricu târgului. Dacă răzbaţi până la jumătatea oborului sigur eşti lihnit de foame şi atunci ce poate fi mai bun decât un cabanos la chiflă, care costă numai doi lei?
L-ai cumpărat? Foarte bine… Dar acum fii atent, că s-ar putea să păţeşti ca mine: era cât pe-aci să-mi stea pâinea-n gât. Pentru o clipă am avut senzaţia că urmează să mă calce o motocicletă. Din senin s-a pornit un huruit chiar în spatele meu: praful se ridica aşa ca un nor şi din spate se auzeau motoare ambalate la maxim. Ce-i drept mi-a venit inima la loc când am constatat că am nimerit în piaţa de motociclete şi biciclete. Aici să vezi de-alde gură cască. Pe vremuri de-astea nu se mai bagă lumea la aşa investiţii, dar curioşi care se inundă de fericire auzind scârţâit de roţi şi mirosind gaze de eşapament găseşti oricând.
Complet neavizată, pornesc mai departe, măcar să mă bucur în linşte de gustare… Piaţa de telefoane e un decor bun în scopul ăsta. Feţe de mobile, baterii şi alimentatoare – de toate pentru toţi găseşti aici. Şi e rost şi de tocmeală.
Ei, dar eu am venit să văd cu ochii mei ce-i ăla talcioc, să-i simt farmecul, pulsul de duminică dimineaţa. Să văd oamenii mai nevoiaşi sau mai înstăriţi cu toate expoziţiile lor bizare. Şi cât e oborul de mare, de aici încolo, pe rânduri paralele, sunt aşezaţi toţi negustorii de mărunţişuri care şi-au înşirat tacticos: radiouri, lanterne, radiatoare, piese de autoturisme, de biciclete, cuţite, conserve, bibelouri, pantofi scâlciaţi, yale, chei, şuruburi, casete, cd-uri, boxe, calculatoare desfăcute – din categoria obiectelor identificabile – la care se adaugă multe alte curiozităţi care necesită explicaţii amănunţite din partea vânzătorului.
Cum nu mi-a fost greu să identific lucrurile pentru care nu aveam nevoie de explicaţii, m-am oprit să-mi aleg, dintr-un teanc de cărţi pline de praf, “Rusoaica”, de Gib Mihăescu – amintire de la Obor procurată cu un leu. Înaintez printre priviri scrutătoare, grimase false, expresii indiferente sau curioase, zâmbete cordiale ori feţe indignate şi ostile. Ajung în cele din urmă la capătul amplasamentului şi am senzaţia c-am ajuns la hipodrom… Aici sunt vânzătorii de cai, care se mândresc cu puterea exemplarelor punându-le să tragă la căruţe cu roţile înfrânate.
O bufnitură îmi atrage atenţia înspre gardul înalt. Un cetăţean tocmai a luat contact cu pământul după ce a fentat intrarea principală la care se percepe taxa…
Oricum, astăzi am mai învăţat ceva despre talciocuri. Cei mai experimentaţi vin să obţină chilipiruri şi au, fiecare, strategia lor. Noroc că unii sunt binevoitori şi mai dezvăluie câte un secret. Aşa am aflat că niciodată nu trebuie să te arăţi foarte interesat de un obiect, chiar dacă ai da oricât pe el. Începi discuţia cu vânzătorul de departe, te prefaci că vrei să cumperi alte mărunţişuri şi, ca din întâmplare, arunci o întrebare legată de obiectul vizat. Sunt vânzători care nu se tocmesc prea mult pentru că şi-ar da marfa cu oricât numai să scoată un ban. Alţii cunosc valoarea vechiturilor şi ţin la preţ. Totuşi, se pare că cea mai eficientă metodă este să dai un tur prin piaţă şi să te interesezi de preţuri, apoi să pândeşti momentul în care vânzătorul pe care l-ai ales se pregăteşte de plecare. La plecare oricine e dispus să lase din preţ.
Ziua de târguieli se încheie la 12, chiar dacă lumea se cam risipeşte de pe la zece jumate. Şi acum ţi-e mai mare dragul să-i priveşti pe toţi plecând… Unii se îmbată de nu mai pot urca pe biciclete, alţii se îmbată de cad prin şanţuri, alţii pleacă îngânduraţi… şi mai sunt şi cei care pleacă cu zâmbetul pe buze. Se mai întâlnesc cunoscuţi la poarta oborului – “Eh, a ieşit ceva?”…. “Greu, da a ieşit de-o mămăligă…”

Nu poţi decât să presupui că toţi au un motiv de mulţumire: unii au vândut, alţii au cumpărat, au băut, s-au plimbat sau, motiv deloc de neglijat, au scăpat pentru o vreme de gura nevestelor.
Şi aşa şoseaua Râmnicu Sărat îşi schimbă sensul unic înspre oraş pe la orele prânzului… Cu biciclete, căruţe, maşini sau cărucioare, cu copii la subraţ si cu saci de mână… toţi vin de la obor.