Toamna în parc

Oraşul întreg, privit de sus, apare ca o nesfârşită pânză de păianjen, în care toate străzile duc la Dunăre. Pe malul apei, dincolo de şirul teraselor aproape pustii la vremea asta, dincolo chiar de portul în care nu mai acostează de mult vapoare, se întinde, printre arbori, o grădină. Stejari. Castani. Tei. Totuşi, nici urmă de salcâmi în grădina publică a „Oraşului cu salcâmi”.

Dacă oprindu-te chiar la intrare priveşti încurcat şi nu ştii încotro să apuci, toamna ochii se îndreaptă negreşit spre singurul loc lipsit acum de pete galbene. De fapt, după acelaşi tipar al străduţelor întortocheate, toate cărările duc într-acolo – la foişor. Cu toate că şi eu presimt odihna apropiată de pe băncile încrengăturii de fier forjat, vopsit în verde, pornesc pe ocolite.

Aleile, măturate din zori parcă în adins pentru a ascunde trecerea toamnei pe aici, se acoperă din nou, încet dar sigur, cu frunze uscate. Frunze moarte. Toate se iau la întrecere în vârtejuri cu paşii mei, într-un huruit surd. Dar prin pâcla de galben îmi atrag atenţia un nas roşu de frig şi doi ochi roşii – de altceva. Cu mâinile împreunate pe genunchi, ea îngână un „Îmi pare rău”. El, la celălalt capăt al băncii, se face că nu o aude. Şi trage din ţigară cu sete şi suflă cu ciudă fumul gros şi aspru care se ridică în rotocoale.

Fără să-mi înalţ gâtul afară din gulerul de lână aspră, îmi văd de drum. O altă dramă anonimă, în ton cu tristeţea băncii, a colţului de grădină, a întregii grădini. A oraşului tot, în orchestraţie. Vântul tot şuieră, câte o pereche stingheră de paşi colindă parcul, şi, din când în când aud sacadat labele vreunui câine pe asfaltul rece, rătăcind întârziat după culcuş.

Cu ochii spre cerul vânăt, în care se roteşte câte o cioară, cârâind sumbru, tresar la fiecare pocnet. Dar nu e nimeni, se scutură castanii. Şi din nou roşu la orizont. Pe nesimţite ajung la treptele foişorului. Tabla scârţâie la fiecare apăsare de pantof, cum scârţâie toamna prin crengile uscate.

Pata de culoare e o fetiţă care sare într-un picior pe podeaua rece, cimentuită. Cu paşi mici, ca un balet de lalele roşii, se joacă şotron pe un desen strâmb de cretă verde. Singura urmă de verde a parcului. Alături o veghează matusalemic o bătrână cu păr grizonat şi mâini viorii.

Bunico, de ce cad frunzele?
Sunt bolnave...
Bolnave ca tine?

Dar femeia nu mai aude. Pierdută în gânduri, poate ascultă, din trecut, fanfara care cânta altădată aici, în foişor, duminică de duminică. Şi trece aşa nu ştiu cât timp, până tresărim toate. Stropi mari se sparg pe alee, pe frunze, pe acoperişul de tablă. Fiecare porneşte spre casă, sub umbrela care va fi nelipsită de aici înainte.