La cofetărie

Sunt aproape îngheţată şi înaintez mecanic, cu mănuşile adânc înfipte în buzunare şi cu ochii zbătându-mi-se să răzbească la lumină dintre fular şi căciulă. La dreapta mea şiruri şiruri de geamuri îngheţate şi ele care mă stimulează să grăbesc pasul. Dintr-o dată, ceva sparge tiparul. Mă opresc uimită în faţa unui geam aburit pe care îmi pare că stă zugrăvit, cu un galben spălăcit, un ceainic. Abia reuşesc să-mi întind puţin gâtul cât să citesc – Poem Caffe. Ceai sau cafea, sună prea bine pentru vremea asta ca să nu intru fără să mai stau pe gânduri.

Primul pas înăuntru şi nările mi se umflă de aroma scorţişoarei care pluteşte în aer. O senzaţie de toropeală mi se răspândeşte în corp. E înăbuşitor de cald. Peste toate astea, se aşterne ceaţa, căci ochelarii mi se aburesc instantaneu. Mă lipsesc de dioptrii şi înaintez spre cea mai apropiată masă, grăbită să las la o parte tot echipamentul de iarnă prea devreme instalată.

Oranj şi maroniu jur împrejur – măsuţe rotunde, ca nişte portocale, cu fotolii maronii, din piele, înguste şi înalte, înghesuite pe jumătate din local. Cealaltă jumătate, la doi paşi de mine, e toată vitrină – luceşte a sticlă, ciocolată, caramel şi, din nou, portocală. De nu ştiu unde se înalţă clinchete – vânzătoarea taie cu o paletă prăjituri pe care le aşează pe nişte farurii mici, albe şi rotunde – cei din jur înfig necontenit linguriţele în dulciuri de tot soiul, pentru ca alte linguriţe să amestece monoton în cănile aburinde. Din împletirea aromei puternice de cafea şi a celei palide de lămâie rezultă un amestec bizar, dar familiar.

Cum totul în jur este destul de înghesuit, înainte de a-mi concentra simţurile asupra vitrinei, îmi atrage atenţia un băieţel care stă pe un scaun lipit de al meu – cu o faţă rotundă şi radiind ca o prăjitură, ţine în mâna stângă linguriţa, ca pe o bâtă, iar cu dosul palmei dreapte îşi şterge frişca de pe nas. Maică-sa e prea ocupată cu lectura unui ziar ca să-l observe. Piciul mai are două farfurioare goale în faţă. Asta îmi aminteşte că trebuie să mă hotărăsc şi eu cu ce să-mi ocup masa.
Niciodată nu am putut să aleg în privinţa ciocolatei şi iată-mă aici în faţa unor combinaţii peste puterile mele: nu e doar ciocolată neagră sau albă. E ciocolată cu cremă de mango, pere, vanilie, migdale. Mă ia pur şi simplu ameţeala în faţa exploziei de culori. Ciocolata luceşte peste cataifuri din care se revarsă frişca, savarinele peste care s-au prăbuşit stafide fără măsură îmi fac cu ochiul, pralinele ca nişte bucăţi de chihlimbar din care strălucesc migdale rumenite mă fac să mă simt de-a dreptul neputincioasă.

Marţipan, vanilie, caramel, frişcă, pandişpan cu vişine şi caise confiate, capucino cu portocale, coşuleţe cu fructe şi alune, şarlotă de lămâie. E suficient să te uiţi la ele că le şi simţi aromele topindu-ţi-se în gură. Şi chiar aşa, privindu-le înghit în sec şi mi se pare că m-am înecat cu un sâmbure de vişină. Mă trezeşte din visare huruitul aparatului de cafea, care tocmai a primit o nouă comandă.
Ca un nefericit copil din Somalia, pus pentru prima dată faţă în faţă cu paradisul, aleg trei sortimente: o mascotă pentru care s-a făcut risipă serioasă de ciocolată şi vişine confiate, un ecler în care presimt crema moale şi dulce de vanilie ascunsă sub stratul de ciocolată albă topită şi o prăjitură cu cremă de lămâie şi nuci. Plus un ceai de trandafir. E nevoie de o tavă mare ca să-mi transport comanda înapoi la masă, dar de aici până la fericirea desăvârşită nu mai e decât un pas.

Mă alătur grupului de devoratori cu linguriţa şi nu-mi ia mai mult de 15 minute, zic eu, până transform măsuţa într-un front de după război. Tot din seria conflictelor armate, undeva în spate, răsună o farfurioară care s-a spart în căderea pe podea. Asta, şi o maternală ameninţare – „Te pleznesc!”. Toţi întoarcem capetele într-acolo, unde, vinovaţii îşi aruncă priviri surghiunite, în timp ce mamele le aplică, verbal, corecţiile necesare. Ştiam eu că prăjiturile astea sunt motiv de conflict. Sunt prea multe, prea frumoase, arată prea bine şi miros prea bine.
După experienţa asta abia reuşesc să-mi termin ceaiul. Numai gândul că risc să dau în diabet dacă mai rămân aici mă mobilizează să ies din nou în gerul de afară.