Amintiri din studenţie - Prin Galaţi

O plimbare mai lungă pe faleza Galaţiului, într-o zi însorită, te conduce, inevitabil, la Moş Costache. Trecut de mult de şaizeci de ani şi susţinând cu încăpăţânare că încă e în floarea vârstei, bătrânelul este un obişnuit al locului. Pălăria de paie, decolorată şi desfundată în creştet, juvelnicul ponosit şi aproape veşnic gol, o undiţă cu greu încropită şi un scăunel de două palme sunt întregul lui arsenal.
E suficient să te aşezi lângă el şi să-l întrebi la modul cel mai serios:

-Încă n-a picat nimic, moş Costache?
-Nimic... E prea multă gălăgie, prea multă... cum îi zice... muzică şi-mi alungă toţi peştii. Au apărut terasele astea ca ciupercile după ploaie. Măcar că-s pustii, de nu le trece nimenea pragu, da de răsunat tot răsună să-ţi spargă timpanele drăcoveniile astea de le ziceţi voi muzică!

Exagerează, fireşte, dar nu trebuie decât să-i zâmbeşti binevoitor ca să-i dai de înţeles că eşti de acord. De aici încolo, în orice direcţie ar evolua conversaţia, moş Costache îşi va trage mai pe ceafă pălăria-i şifonată şi, pufăind prin colţul gurii din nelipsita-i pipă, va exclama: Tiiii, ce era pe vremuri portu aista...

Şi uite aşa, pe nebănuite, tonul bătrânelului care nu ţi-ar fi stârnit decât amuzamentul, se însufleţeşte brusc, iar ochii îi sclipesc pe sub sprâncenele stufoase. Nu ai cum să nu-l crezi....

-Ce era aici, moş Costache?
-Galaţii erau un alt oraş..... Din port de aici se întindea toată zarva... Nave care intrau şi ieşeau, căruţe care mişunau de-a valma, negustori turci, evrei, greci, ruşi, armeni, bulgari şi saşi, un du-te vino necontenit. Fierbea pur şi simplu. Când ajungeai aici nu puteai înainta – un metru la zece minute abia dacă făceai, de marea aglomeraţie de oameni, de trăsuri şi de hamali....

-Şi ce făcea toată lumea aia aici?
- Cum ce făcea? se indignează simpaticul bătrânel... Comerţ cu cereale de tot felul... Corăbii veneau aici tocmai din Anglia şi Galaţiu nostru aduna recolte din toată Moldova de le trimitea departe departe... De două-trei ori pe an soseau aici nu numai corăbii din porturile Mării Negre, din Crimeea, din Sinope, Ţarigrad, ci şi din Egipt şi chiar din Barbaria (Africa de Nord) care plecau de aici încărcate cu lemn din Moldova, cu stejar, cu corn, brad, da şi cu miere, ceară, sare, unt, silistră şi grâu, din care toţi locuitorii Moldovei trăgeau mari foloase...

-Da de unde ştii mata toate astea?
-De unde?! D’apăi de la bătrânii mei... Când eram aşa, mai mititel, de n-apucasem să mă ridic şi eu fecior, mă luam după tata şi bunică-meu, Dumnezeu să-i odihnească, tocmai la baltă la pescuit... (că vezi tu, de-aici am rămas şi eu cu microbu ăsta) Şi noaptea, în juru focului, câte şi mai câte poveşti nu auzeam eu despre frumuseţea asta de oraş....

-Da mai bine mi-ai spune cum era pe vremea matale, când erai aşa, mai tânăr...
-E drept, a fost frumos şi pe vremea mea.... Străzi late, pavate cu piatră – nu ca acuma, de n-ai loc să calci pe ele că dai prin gropi – de pe care se iţeau prăvălii, ateliere şi cârciumi... Şi noi, tinerii, ne întorceam dimineaţa cântând, de la chefuri, pe lângă felinare umbrite...

-Şi... domnişoarele...? Cum erau domnişoarele pe-atunci, moşule...
-Eheeee... domnişoarele.... Păi să le fi văzut cum se întreceau cu rochiile lor de paradă, pe-aici pe faleză, sau pe Domnească, spre înserat, şi cum chicoteau ascunzându-se în spatele voalurilor de la pălării... Până şi fetele mai sărace ieşeau la promenadă seara, în grupuri mari şi cu pălării mai ponosite decât astelalte, dar totdeauna mergeau pe celălalt trotuar decât cele bogate....

-Am auzit eu că se ţineau pe atunci şi nişte baluri de pomină....
-Baluri?! Chermeze, nu baluri! Se ţineau, cum nu, se ţineau lanţ şi perechile se făceau şi se desfăceau ca într-un vals... Din grădinile de vară răsunau numai romanţe şi vinul curgea mereu.... Au fost ani frumoşi... Şi noi ştiam să ne distrăm, ştiam să iubim şi să suferim... Nu cum faceţi voi acum... Da nu mai zic nimic să nu mă enervez că dacă mă enervez chiar că nu mai pică peştele deloc...

-Hai, nu te enerva... Mai bine mi-ai spune despre parcul ăsta de pe Domnească... Tot aşa mic şi amărât era pe vremuri...?
-Parcu ăsta de-i zici tu mic şi amărât e aici de pe la 1870... Şi Eminescu însuşi a trecut pe aici de mai multe ori... Înainte se întindea şi peste drum, de ambele părţi ale Domneascăi şi până mai încoace mergeam şi eu de ascultam acolo fanfara când ieşeam la plimbare...

-Eh, acum te cred şi eu că oftezi după vremurile alea....
Dar moş Costache nu mai aude nimic... Cu gândul cufundat în trecut şi în fumul gros de pipă... priveşte spre alte zări, mai senine, când mâinile nu-i tremurau decât de emoţie şi se întorcea în zori spre casă, fredonând romanţe, pe străzile unui târg pierdut astăzi în negura timpului...